Recunoștința creștină nu înseamnă doar să primești binele, ci și să te întorci spre Cel care ți l-a făcut. Sorin Cigher pornește de la episodul celor zece leproși pentru a vorbi despre mulțumire, caracter și relația personală cu Hristos.
Cineva a făcut următoarea afirmație:
„Nicio datorie nu este mai urgentă decât aceea de a returna mulțumiri.”
Am venit pe lume fără nimic, doar cu doi pumni goi și strânși – dovada faptului că nimic nu ne aparține. Suntem doar în trecere și, într-o zi, acei pumni îi vom aduna și îi vom pune pe piept, părăsind lumea tot goi! Însă, dacă ne-am opri pentru câteva clipe și am realiza că totul ne este dat cu împrumut, am înțelege că suntem obligați să returnăm tot ce am primit.
Am fost puși administratori: unii peste puține lucruri, alții peste mai mult. Nu cantitatea este cea care contează, ci felul în care te raportezi la ceea ce ai primit. Am primit viața și, odată cu ea, atâtea lucruri. Ar trebui să fim conștienți că nimic nu ne aparține definitiv. Totul este temporar!
Intrăm într-o perioadă în care se vorbește foarte mult despre mulțumire, recunoștință, recoltă și roade. Toamna, de obicei, oamenii își evaluează trecutul prin prisma recoltei, ceea ce este logic și corect.
Seceri exact ce ai semănat!
S-ar putea ca, doar pentru câteva zile, să fim onești, să ne ridicăm ochii spre cer și să spunem: „Mulțumesc, Doamne!” După ce trece însă febra mulțumirilor, ne întoarcem la starea noastră cotidiană de morocăneală sau la credința că totul ni se cuvine.
Iată povestea unui grup de oameni bolnavi, izolați de comunitate din cauza unei boli considerate fără leac la vremea aceea. Erau marginalizați la propriu. Toată lumea se ferea de ei, ca nu cumva să se lipească lepra de cineva.
Emoțional, erau la pământ. Nimeni nu îi putea ajuta. Nu exista niciun medicament care să le dea speranță de viață, iar viitorul lor nu se anunța deloc bun. Înfățișarea leproșilor era uneori greu de privit. Era greu de descris, greu de trăit și greu de conceput că, într-o familie, cineva ar fi putut avea această boală.
Și totuși, acest grup a existat.
Într-o zi, Cineva care nu s-a ferit de ei, căruia nu I-a fost teamă să Se apropie și care a avut milă, a făcut ca miracolul să se producă: i-a vindecat! Cel care le-a redat speranța și un viitor a fost Hristos. S-au dus la preoți, cei care puteau confirma, potrivit Legii, curățirea lor. Cred că și-au pus multe întrebări. Era multă suspiciune, dar ce mai conta?
Important era că au fost readuși la viață!
Unul Singur putea să facă acest lucru: Cel care are toată puterea în Cer și pe pământ. După aceea, nouă dintre ei și-au continuat drumul. Nici măcar nu le-a trecut prin cap să se întoarcă la Cel care le-a făcut bine.
Cât de repede se uită un bine pe care ți-l face cineva! Nu este nimic nou. Aceasta este o boală veche a omului: să fie nerecunoscător. Este un lucru greu pentru omul nerecunoscător să se oprească și să se întoarcă spre binefăcătorul lui.
Dintre cei zece, doar unul s-a oprit. Era samaritean, un străin privit cu suspiciune de lumea religioasă iudaică, dar a avut bun-simț. A simțit că trebuie să returneze o datorie: datoria față de Cel care îi făcuse bine.
S-a întors și I-a spus: „Mulțumesc!”
Viața acestui om – vindecat, dar mai ales om de caracter – s-a schimbat radical. Nu apartenența la cercul celor considerați religioși l-a făcut să se întoarcă, ci aprecierea față de Cel care îl redase societății.
Omul mulțumitor se vede, chiar dacă rămâne într-o minoritate. În această poveste, doar unul din zece s-a întors să recunoască binele primit și să-I mulțumească Celui care îl pusese din nou pe picioare.
Ce s-a întâmplat cu ceilalți nouă? Scriptura nu ne spune. Dar faptul că nu s-au întors rămâne tulburător. Poți primi binecuvântarea, poți beneficia de intervenția lui Dumnezeu și, totuși, să mergi mai departe fără să te întorci la Hristos. Și ce folos?
Cel care s-a întors a primit mai mult decât vindecarea trupului. L-a întâlnit pe Hristos, iar această întâlnire nu i-a mai putut fi luată din inimă și de pe buze! Samariteanul care s-a întors spre Hristos să mulțumească rămâne un model și o lecție reală, usturătoare, pentru toți cei care se cred religioși.
Într-un final, faptele vorbesc și contează, nu vorbele!
Autor: Sorin Cigher
