Săptămâna trecută mă aflam într-o fabrică din Portugalia și priveam ceva pe care așteptasem să-l văd de 22 de ani și jumătate. Era o bucată de beton.
Pentru oricine altcineva, probabil că nu ar fi părut ceva deosebit de emoționant. Pentru mine, a fost copleșitor. Am plâns.
Era primul dintre cele 188 de segmente uriașe care vor forma, în cele din urmă, Zidul Etern al Rugăciunilor Împlinite, un monument creștin înalt de 51 metri pe care îl construim lângă Birmingham, în Anglia.
Mai important însă, era prima dată când ceva ce purtasem în inimă de mai bine de două decenii prindea în sfârșit contur fizic.
În 2004, în timp ce umblam purtând o cruce în spate prin Marea Britanie de Paște, am rostit o rugăciune simplă: „Doamne, ce vrei să fac în continuare?” O imagine mi-a venit în minte cu un monument național care să proclame ceea ce a făcut Isus. În cele din urmă, acea viziune s-a transformat într-o structură alcătuită din un milion de cărămizi, fiecare reprezentând o poveste a unei rugăciuni ascultate.
Prima mea reacție nu a fost deloc una de credință eroică. Mi s-a părut ridicol. Nu eram arhitect. Nu eram inginer. Nu aveam nici terenul, nici banii necesari. Nu aveam absolut nicio idee cum să construiesc un monument național. Așa că m-am rugat.
De fapt, m-am rugat pentru asta timp de aproximativ zece ani înainte să simt că Dumnezeu îmi spune că era timpul să încep.
Ceea ce a urmat m-a învățat ceva despre perseverență: a primi o viziune este adesea partea ușoară. A continua să crezi în ea când nu o poți vedea este mult mai greu. Am ajuns la concluzia că este mult mai ușor să crezi în Isus decât să-L iei pe cuvânt.
De-a lungul anilor, oamenii au râs de această idee. Unii au crezut că sunt nebun. Am primit scrisori și telefoane oribile — unele chiar de la creștini — care conțineau insulte și în care se spunea clar că sperau să eșuez. Au fost momente în care m-am întrebat dacă nu cumva aveau dreptate.
Au existat întârzieri, dezamăgiri, presiuni financiare și momente în care obstacolele păreau insurmontabile. Am rostit rugăciuni disperate. L-am pus la îndoială pe Dumnezeu. Am trecut prin perioade lungi în care, aparent, s-au întâmplat foarte puține lucruri. Dar am învățat că perseverența nu înseamnă să te prefaci că totul merge strălucit.
Uneori, perseverența înseamnă pur și simplu să te trezești a doua zi dimineață și să faci un pas, iar ascultarea înseamnă să alegi să crezi în ciuda faptelor. În 2016, trebuia să strângem 45.000 de lire sterline în 40 de zile doar pentru a pune proiectul în mișcare. Cu patru zile rămase, eram la jumătatea drumului spre obiectivul nostru. M-am rugat toată noaptea. Apoi, în ultimele zile, au început să sosească donații de la oameni din întreaga lume. Am atins ținta cu o zi înainte de termen.
Acest lucru ne-a permis să lansăm un concurs internațional de arhitectură. Am primit 133 de proiecte din 28 de țări. Totuși, încă nu aveam un loc unde să-l construim.
În cele din urmă, 10 acri de teren lângă Birmingham au devenit, în mod miraculos, disponibili. Autorizația de construire a fost obținută în 2020. Au urmat apoi mai multă așteptare, costuri în creștere și alte provocări. Am primit o donație enormă și multe altele. Mii de oameni au susținut viziunea prin rugăciune, timp și finanțare.
În cele din urmă, în noiembrie anul trecut, am pus piatra de temelie.
Iar acum stau în fața primului segment.
Rugăciunea nu a însemnat o călătorie ușoară. Nici nu a însemnat că Dumnezeu a răspuns la toate rugăciunile când sau cum am vrut eu.
Au fost momente în acești 22 de ani în care am trăit o disperare autentică. Totuși, acele perioade m-au învățat ceva ce poate nu aș fi învățat niciodată dacă fiecare rugăciune ar fi primit răspuns instantaneu. Am învățat ce înseamnă intimitatea cunoașterii lui Isus prin lupta interioară, tăcerea izolatoare și opoziția acerbă.
Trăim într-o lume obsedată ca totul să se întâmple instantaneu. Ne așteptăm ca livrările să sosească mâine, răspunsurile în câteva secunde și succesul aproape instantaneu. Când ceva durează ani de zile, presupunem că ceva a mers prost.
Credința funcționează însă după un alt calendar.
Uneori, răspunsul la o rugăciune începe cu ani în care, aparent, nu se întâmplă nimic. Iar uneori, hotărârea înseamnă să continui atunci când ceilalți nu pot vedea ceea ce vezi tu.
Asta nu înseamnă să urmărim cu încăpățânare fiecare idee care ne trece prin cap. Am petrecut ani de zile testând această viziune, rugându-mă pentru ea și căutând înțelepciune de la oameni în care aveam încredere. Perseverența fără discernământ este doar încăpățânare. Am descoperit că ascultarea față de Isus este combustibilul meu pentru perseverență. Odată ce ești convins că Dumnezeu ți-a cerut să faci ceva, opoziția nu este neapărat o dovadă că ar trebui să te oprești.
Acum douăzeci și doi de ani și jumătate, „Zidul Etern” exista doar ca o imagine în mintea mea.
Astăzi, primul dintre cele 188 de segmente a fost construit. În cele din urmă, aceste segmente se vor uni pentru a forma cel mai mare monument creștin din Europa, purtând un milion de povești ale unor oameni care s-au rugat și cred într-un Isus care răspunde.
Poate de aceea vederea acelei prime piese m-a afectat atât de profund. Mi-a reamintit că așteptarea nu înseamnă pierdere de timp.
Dacă te rogi astăzi pentru ceva și te întrebi de ce pare că nu se întâmplă nimic, nu presupune că povestea s-a terminat.
Continuă să te rogi. Continuă să asculți. Și, când va veni momentul, continuă să mergi mai departe. Uneori, credința seamănă izbitor de mult cu refuzul de a renunța.
Sursa | Christian Post
