Mângâierea nu vine întotdeauna prin cuvinte mari. Uneori se așază în propoziții scurte, în fraze simple, în adevăruri care nu cer explicații. Omul rănit nu caută teorie, ci apropiere; nu caută argument, ci sprijin; nu caută frumusețe, ci o inimă care rămâne aproape. Acolo se naște puterea unui imn: în locul unde durerea cere o voce blândă, iar sufletul caută un Prieten (a se citi Isus) care nu pleacă niciodată.
Imnul „O, ce prieten am în Isus” („What a Friend We Have in Jesus”) poartă această mângâiere în fiecare vers. Nu vine din liniștea unei vieți așezate, ci din inima unui om care a cunoscut pierderea în forma ei cea mai tăioasă.
Povestea lui Joseph Scriven și nașterea imnului
În Irlanda anului 1819, într-o familie obișnuită, se naște Joseph Scriven, un tânăr cu o inimă caldă și o fire blândă. Viața lui pare să se așeze frumos: studii bune, credință sinceră, o logodnă care aduce lumină în fiecare zi. Joseph iubește profund, iar femeia pe care o așteaptă la altar îi răspunde cu aceeași bucurie. Nunta se apropie, pregătirile se adună, viitorul se deschide ca o fereastră largă spre o viață liniștită.
Apoi, într-o singură seară, totul se rupe. Cu o zi înainte de nuntă, logodnica lui Joseph pleacă într-o scurtă călătorie. Nimeni nu bănuiește pericolul. Nimeni nu simte umbra care se apropie. În urma unui accident stupid, se îneacă, iar trupul ei fragil nu mai revine la suprafață. Când vestea ajunge la Joseph, lumea lui se prăbușește. Într-o zi pregătea o casă pentru doi. În ziua următoare stă în fața unui mormânt.
Durerea nu pleacă ușor. Irlanda, cu locurile ei dragi, devine pentru Joseph un spațiu plin de amintiri care dor. Pleacă spre Canada, nu pentru aventură, ci pentru liniște. Acolo trăiește modest, ajutând pe oricine are nevoie: văduve, săraci, bolnavi, oameni care nu au pe nimeni. Prietenii îl descriu ca pe un om care nu refuză niciodată o rugăminte, care își dă haina, timpul, brațele, fără să ceară nimic în schimb.
Anii trec, iar într-o zi Joseph primește o veste de acasă: mama lui trece printr-o perioadă grea. Boala, singurătatea, vârsta — toate se adună peste ea. Joseph simte nevoia să-i trimită ceva mai mult decât o scrisoare. Îi trimite un text care să-i țină sufletul în picioare. Un poem. Un poem care nu vine din teorie, ci din durerea lui. Versurile aștern pe hârtie o sinceritate care nu se poate imita:
What a Friend we have in Jesus,
All our sins and griefs to bear,
What a privilege to carry
Everything to God in prayer.
În versiunea românească a imnului, mesajul avea să fie cântat astfel:
O, ce prieten am în Isus,
Când mă rog lui Dumnezeu!
Mijlocește pentru mine,
Și eu stau pe brațul Său.
Un imn despre Isus, Prietenul care rămâne
Când Joseph scrie „all our griefs to bear” — despre Cel care poartă durerile și poverile noastre — nu folosește o metaforă. Folosește propria viață. Folosește pierderea care i-a rupt inima. Folosește amintirea unei logodnice care nu a ajuns niciodată la altar. Folosește lacrimile pe care le-a purtat ani la rând.
Poemul rămâne în familie. Joseph nu îl publică. Nu îl oferă bisericilor. Nu îl trimite editorilor. Îl scrie pentru mama lui, pentru o femeie care are nevoie de un sprijin, nu de un imn. Dar cuvintele bune nu rămân ascunse. Ele pleacă. Ele circulă. Ele ajung în mâinile altora. Ele intră în adunări mici, apoi în biserici mari, apoi în cărți de cântări.
Imnul începe să fie cântat în momente grele: rugăciuni de seară, vizite la spital, înmormântări, clipe de singurătate, ore de luptă interioară. Oamenii simt în el ceva ce nu se poate fabrica: o prietenie reală, o apropiere a lui Cristos care nu vine din dogmă, ci din durere. Versurile nu vorbesc despre un Dumnezeu îndepărtat, ci despre un Prieten care stă lângă om atunci când totul se rupe.
Versurile nu oferă explicații. Oferă un drum. Nu oferă teorii. Oferă o mână. Nu oferă promisiuni goale. Oferă un Prieten.
În fiecare vers, Scriven așază o mărturie despre Cristos: nu doar Mântuitor, nu doar Domn, ci Prieten. Prieten care stă lângă om în pierdere, în boală, în singurătate, în teamă. Prieten care nu se sperie de lacrimi și nu ne lasă de izbeliște când viața se frânge. Prieten care primește poverile pe care omul nu le mai poate duce.
De aceea, imnul rămâne în inimile credincioșilor: nu pentru că este frumos, ci pentru că este adevărat.
Autor: Dorin Rus
