Noaptea trecută s-au împlinit 4 ani de când un medic de la Spitalul Militar mi-a spus, cu amărăciune:
„Îmi pare rău, domnule Zaharia. Aveți cancer…”
Am primit vestea ca orice om: cu groază, cu șoc și cu o tornadă de gânduri, umbrite de temeri. L-am întrebat cât mai am, cerându-i onestitate, nu grijă. S-a uitat încă o dată în fișa lui și mi-a zis:
„Mergeți acasă, puneți-vă lucrurile în ordine. Eu nu cred că aveți mai mult de 3 luni…”
Reflectând la viață și la lăsarea în urmă
Au urmat zile, săptămâni, luni presărate de durere. Nu atât moartea m-a îngrozit și m-a făcut să urlu în clipele de singurătate, cât viața pe care o lăsam în urmă. Patul din dormitorul nostru, care i se va părea Danei prea mare, prea gol. Casa care le va aminti celor dragi de mine. Locul de tată lăsat gol în viața unui prunc ce încă mai avea nevoie de sprijin.
Lecția plânsului și puterea primită de Sus
Am învățat, din nou, să plâng. Lacrimile sunt lăsate de Dumnezeu ca un medicament pentru suflet. A fost o lecție primită la biserică, atunci când, deși bravam, o doamnă în vârstă m-a oprit și mi-a șoptit la ureche:
„Mike, să nu te ferești să plângi. Lacrimile ajută. Te fac mai puternic. Nu ești mai puțin bărbat dacă plângi!”
Am privit în sus, pentru că doar acolo mai puteam… Și am înțeles, pe propria piele, de ce se spune că un creștin are „pace în mijlocul furtunii”. Deși urma să mor devreme, mult prea devreme, știam unde voi merge. Aveam liniște. Moartea nu este sfârșitul pentru cel răscumpărat în Hristos.
Lupta cu cancerul: 4 ani de har
Vă scriu aceste rânduri conectat la perfuziile de chimioterapie. Pentru bolnavul oncologic, viața este o continuă luptă. Cancerul este încă aici… Dar eu refuz să dau înapoi! În urmă cu 4 ani, medicul îmi dădea 3 luni de viață. Însă, după 48 de luni, sunt încă aici.
Dumnezeu mi-a dăruit zile, luni, ani. A ascultat plânsul nopților în care Îi spuneam că nu vreau să-mi las soția într-o casă la care plătește singură ratele. A privit cu milă la Alin, despre care Îi spuneam că nu vreau să plec până nu îl știu mântuit, matur, la casa lui.
Învață să trăiești, nu doar să supraviețuiești
Mi-a dăruit zâmbete, vacanțe, îmbrățișări. Am iubit mai mult. Am spus mai des „te iubesc”. Am văzut răsărituri pe care credeam că nu le voi mai vedea.
Am descoperit cât de multă viață poate încăpea într-o singură zi, atunci când nu o mai consideri un drept, ci o primești ca pe un dar prețios. Am înțeles că Dumnezeu nu mă trimite să îmi pun în ordine viața ca să mor. Mă învață cum să-mi pun viața în ordine… ca să trăiesc!
Nu știu câte zile mai am. Nimeni dintre noi nu știe. Dar știu ce vreau să fac cu ele: să iubesc, să iert, să mă bucur, să trăiesc. Și, indiferent cât de grea va fi ziua de mâine, să continui să privesc în sus. Pentru că speranța mea nu stă în faptul că am învins cancerul. Nu l-am învins. Speranța mea stă în Hristos, Cel care a biruit moartea.
