Problema superiorității spirituale
Să spunem ceva IMPORTANT despre comunităţile evanghelice româneşti din diaspora. Ştiu că unii mă vor contrazice din start şi vor considera că ceea ce spun eu este o generalizare. Însă îmi voi asuma rolul acesta ingrat, cu speranţa că, poate-poate, cineva se va trezi şi va acţiona puţin mai diferit decât până acum.
Deci: una dintre cele mai mari probleme ale bisericilor evanghelice româneşti din diaspora este sentimentul de superioritate spirituală. Avem impresia că doar noi am păstrat adevărata credinţă. Acuzăm bisericile din ţările în care trăim de compromis, de lipsă de profunzime, de renunțare la valori, de câte şi mai câte. În schimb, ne vedem pe noi, evanghelicii români, ca fiind apărătorii unei spiritualităţi autentice şi biblice.
Toată treaba asta ne izolează de comunităţile locale. Colaborarea cu păstorii locali devine minimală. Şi aşa se face că unele comunităţi evanghelice româneşti din diaspora sunt mai legaliste chiar şi decât cele mai legaliste comunităţi din România. Personal nu cred că situaţia asta e chiar de dorit. Ce vrem să apărăm, în cele din urmă? Ce vrem să conservăm?
Întrebări incomode: Cazul Bodnariu și Cazul Samson
De ce aduc în discuţie problema asta? Aş vrea să vă puneţi câteva întrebări:
1) De ce bisericile evanghelice din Norvegia, în special bisericile penticostale, nu au susţinut oficial cauza familiei Bodnariu?
2) De ce bisericile evanghelice din Suedia nu susţin în momentul de față cauza familiei Samson?
E greu de răspuns, nu-i aşa? Probabil că cei mai mulţi vor spune: „sunt corupte; sunt vândute statului etc.”. Dar dacă nu e aşa? Oare nu cumva şi din cauza faptului că noi, românii, ne izolăm de comunităţile locale?
Susţinerea unor organizaţii evanghelice recunoscute oficial poate crea o presiune suplimentară asupra autorităţilor. Noi, în schimb, de ţinem de legalismul nostru și de obiceiurile noastre. Devenim rezidenţii unor ţări din dorinţa de a avea un trai mai bun, dar ignorăm regulile ţărilor respective şi ne mirăm că „afară nu-i ca-n țară”. Păi nu e!
Refuzul integrării: Un exemplu din Elveția
Să vă dau un exemplu. Din circa zece comunităţi evanghelice româneşti din Elveţia, doar una este membră a reţelei evanghelice din Elveţia, reţea care număra circa 600 de biserici locale, de diferite naţionalităţi. Protecţia legală a unei Reţele (sau Alianţe) de biserici recunoscute de către stat nu poate fi neglijată.
Nu pot să nu mă întreb:
De ce continuăm să avem această mentalitate de ghetou?
De ce nu ne deschidem mai mult spre comunităţile locale?
De ce avem impresia că modul în care facem noi lucrurile este cel mai bun?
Necesitatea colaborării instituționale
Aș fi foarte încântat dacă oficialii Cultului Penticostal din România vor colabora cu oficialii mișcării penticostale din Suedia, în vederea soluționării cazului Samson. Există o astfel de colaborare?
Mișcarea penticostală din Suedia are peste 85.000 de membri (unele cifre urcă până la 100.000) și peste 430 de biserici. Deloc de neglijat, părerea mea.
Autor: Laurențiu Balcan,
pastor la Biserica Evanghelica Română din Geneva
