Până de curând, definiția poloneză a căsătoriei ca uniune între un bărbat și o femeie părea de neclintit, din cel puțin două motive. În primul rând, articolul 18 din Constituția Poloniei prevede: „Căsătoria, fiind uniunea dintre un bărbat și o femeie, precum și familia, maternitatea și paternitatea, se află sub protecția și grija Republicii Polone.” În 2005, Tribunalul Constituțională a Poloniei a interpretat fără echivoc acest articol, hotărând că acesta definește căsătoria. Tribunalul a afirmat: „căsătoria, fiind uniunea dintre un bărbat și o femeie, a dobândit un statut constituțional distinct în cadrul dreptului intern al Republicii Polone, în temeiul articolului 18 din Constituție. Orice modificare a acestui statut ar fi posibilă numai prin intermediul unei modificări a Constituției.”
În al doilea rând, Carta europeană a drepturilor fundamentale, făcând parte din tratatele europene care constituie Uniunea Europeană, prevede la articolul 9: „Dreptul de a se căsători și dreptul de a întemeia o familie sunt garantate în conformitate cu legislațiile naționale care reglementează exercitarea acestor drepturi.” Articolul, pus în aplicare în 2009, a fost menit să certifice suveranitatea statelor membre ale UE [asupra definiției căsătoriei], în ciuda presiunii crescânde exercitate de diverse grupuri și organizații în ultimele câteva decenii.
Aceste garanții s-au dovedit insuficiente. În 2025, Curtea Europeană de Justiție a examinat plângerea a doi bărbați care s-au căsătorit la Berlin în conformitate cu legislația germană și au solicitat recunoașterea căsătoriei lor în conformitate cu legislația poloneză. Curtea a decis în favoarea reclamanților, invocând „drepturile de circulație și de ședere”. La 14 mai, Curtea Administrativă Supremă a Poloniei a încorporat hotărârea, semnalând că Constituția poloneză nu este cea mai înaltă autoritate juridică și că decizia judecătorilor europeni o înlocuiește. Curtea a ignorat hotărârea Tribunalului Constituțional privind articolul din Constituție referitor la căsătorie și a afirmat că articolul nu exclude posibilitatea altor tipuri de căsătorie.
Curtea Europeană de Justiție a susținut că un stat poate refuza înregistrarea unui certificat de căsătorie al unui cuplu de același sex care a fost emis legal într-un alt stat membru „în cazul în care există alte mijloace în primul stat membru de a asigura că persoanele de același sex pot obține recunoașterea căsătoriei lor de către terți”. Cu toate acestea, nu poate refuza dacă nu există astfel de mijloace disponibile. Pe scurt, un stat poate refuza să recunoască o căsătorie între persoane de același sex încheiată într-o altă țară – dar numai dacă recunoaște o astfel de căsătorie. Aceasta nu este o distincție juridică; este o contradicție.
Judecătorii au ajuns la această concluzie ignorând articolul 9 din Carta drepturilor fundamentale și adoptând premisa absurdă că libertatea de circulație și de ședere privează statul de protecția instituțiilor sale fundamentale și a normelor morale. În acest caz, unei persoane care a sosit din Germania pentru a se stabili în Polonia i s-a acordat puterea de a obliga instituțiile poloneze să adopte părți din legislația germană. Până acum, se aplica principiul opus: cei care își exercitau dreptul de liberă circulație și de ședere trebuiau să accepte instituțiile țării în care ajungeau.
Susținătorii acestei hotărâri au argumentat că statele membre își păstrează în continuare autoritatea de a defini instituția căsătoriei, întrucât obligația care decurge din hotărârea Curții Europene de Justiție se referă doar la recunoașterea consecințelor juridice în contextul legislației UE. Argumentul este lipsit de sens, întrucât consecința juridică este că, căsătoriile între persoane de același sex vor fi acum recunoscute în Polonia, în timp ce Constituția poloneză și articolul 9 din Carta drepturilor fundamentale, care aveau menirea de a proteja Polonia de astfel de consecințe, au devenit practic inutile.
În 2023, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, judecând un alt caz, a ajuns la o concluzie similară cu privire la necesitatea recunoașterii căsătoriilor între persoane de același sex în Polonia, citând de această dată articolul 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului: „Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a locuinței sale și a corespondenței sale.” Prin pronunțarea acestei hotărâri, curtea a recunoscut implicit că definiția familiei din acest articol include și căsătoriile între persoane de același sex, ceea ce a constituit problema centrală a procedurii. Acest lucru echivalează cu un raționament circular; curtea a tratat propria concluzie ca pe o premisă.
Invocarea dispozițiilor antidiscriminare pentru a contesta exclusivitatea căsătoriei ca uniune între un bărbat și o femeie comite aceeași eroare logică. O interdicție generală a discriminării nu poate implica faptul că exclusivitatea căsătoriei ca uniune între un bărbat și o femeie constituie o discriminare împotriva căsătoriilor între persoane de același sex, cu excepția cazului în care se presupune că există un drept universal la căsătorie și că căsătoria este un concept deschis.
Asistăm la o degradare progresivă a legii, iar argumentele juridice devin din ce în ce mai sofisticate. Zeloșii europeni au transformat instanțele europene în instituții tiranice care impun o agendă de stânga statelor membre ale UE. Constituțiile naționale – considerate odată sacre – sunt acum lăsate deoparte după bunul plac al judecătorilor europeni.
Sursa | First Things
