Jules Verne a fost cu siguranță unul dintre primii scriitori de literatură SF. Fascinația pentru aventuri pe mare și curiozitatea sa exploratoare au contaminat generații de cititori. I-au făcut să viseze la insule exotice, înconjurate de apele oceanului. Acolo, asemenea unor robinsoni, își foloseau cunoștințele. Astfel, ei reușeau să transforme un loc ostil într-unul prietenos, plăcut de locuit.
Cărțile sale, „Doi ani de vacanță” sau „Insula misterioasă”, ne arătau cum, în condiții vitrege, potențialul uman latent se manifesta în toată plenitudinea sa, dezvoltând caracterul protagoniștilor și făcându-i pe cititori curioși cu privire la natură și fizica aplicată.
Aceasta era ficțiunea și a avut un succes publicistic enorm. Ce nu știm majoritatea dintre noi este că astfel de evenimente chiar au avut loc, dar nu s-au bucurat de o audiență mediatică asemănătoare.
Ce aș vrea să vă povestesc astăzi este întâmplarea unor tineri din Polinezia, care au ajuns să naufragieze pe o insulă pustie din Pacific, iar realitatea trăită de ei pare aproape desprinsă din cărțile de aventură și suspans ale lui Jules Verne.
Povestea începe în anul 1965, în Tonga, un arhipelag suveran din Oceanul Pacific de Sud. Protagoniștii erau șase elevi de la internatul Sf. Andrew din capitala insulei, Nuku’alofa, un internat recunoscut pentru regulile sale stricte.
Cel mai tânăr avea 13 ani, iar cel mai mare 16 ani. Ce împărtășeau în comun acești tineri era spiritul de aventură, dorința de a călători pe mare și inconștiența specifică vârstei.
Cum hrana din internat nu era prea calitativă și, în plus, se plictiseau grozav, s-au gândit să plece într-o călătorie pe mare spre arhipelagul Fiji, situat la 1000 km depărtare de insula lor, sau chiar spre Noua Zeelandă.
Planul lor era cunoscut și de alți colegi, dar nimeni nu-i lua în serios, pentru că niciunul dintre cei șase nu avea o ambarcațiune cu care să meargă pe ocean și nici experiență în navigație.
Așa că cei șase tineri s-au gândit să „împrumute” o barcă cu pânze a unui localnic, pescarul Taniela Uhila. Pregătirile au fost minime: doi saci cu banane, câteva nuci de cocos și un fierbător pentru gătit.
Bineînțeles că nimeni nu s-a gândit să ia o hartă sau măcar o busolă cu ei. Doar David, cel mai tânăr dintre ei, știa cum să cârmească o barcă și de aceea ceilalți insistaseră să meargă împreună.
Într-o seară, profitând de liniștea localității și de vremea bună, mica ambarcațiune a părăsit portul fără ca nimeni să bănuiască ceva. Totul părea să decurgă conform planului, însă au adormit cu toții și, când s-au trezit peste câteva ore, era întuneric și erau înconjurați de valuri învolburate.
Au ridicat pânzele, dar vântul le-a sfâșiat imediat. Apoi s-a rupt și cârma. Opt zile au plutit în voia valurilor. Hrana se terminase, la fel și apa. Au încercat să prindă pește și să adune apă de ploaie în nucile de cocos tăiate.
Apa o împărțeau în mod egal: câte o înghișitură dimineața și seara. Unul dintre ei a încercat să fiarbă apă de mare cu reșoul cu gaz, dar acesta s-a răsturnat, provocându-i o arsură serioasă pe picior.
În a opta zi au zărit la orizont o insulă. Nu un paradis tropical cu plaje nisipoase și palmieri, ci o stâncă ce se ridica abrupt la 350 m deasupra mării. Insula Ata fusese locuită, dar în 1863 un vas de sclavi răpise întreaga populație, așa că de atunci rămăsese pustie și dată uitării.
Odată ajunși acolo, copiii au făcut un pact: să nu se certe niciodată și, de asemenea, să lucreze în echipă. Unul dintre ei a reușit să aprindă un foc, după mai multe ore de frecat două bețe, foc pe care l-au întreținut luni de zile, până au fost salvați.
Copiii începeau și încheiau ziua cu un cântec și o rugăciune. Unul dintre ei a cioplit chiar un fel de chitară dintr-o bucată de plută, două jumătăți de nuci de cocos și șase sârme recuperate de la o barcă stricată. Cu muzica produsă de această chitară își mențineau buna dispoziție.
Programul era strict: au stabilit să lucreze în echipe de câte doi. Doi lucrau la grădină, doi găteau și doi stăteau de pază. Dacă se certau, erau separați unii de alții pentru o vreme. Mergeau fiecare la un capăt al insulei câteva ore, până se linișteau spiritele. Apoi împricinații erau apropiați și li se cerea să își ceară iertare unii altora. În felul acesta se păstra armonia în comunitate.
La un moment dat au încercat să construiască o plută cu care să poată pleca, dar valurile le-au sfărâmat-o. În lunile de vară, când ploua puțin, sufereau de sete.
Au reușit să scobească, cu lama veche a unui cuțit, albii în bușteni pentru colectarea apei de ploaie. Și-au construit un coteț pentru păsări (păsări sălbatice prinse pe stâncile insulei), un fel de sală de sport cu tot felul de greutăți improvizate și un teren de badminton.
O furtună puternică a dărâmat un copac peste adăpostul lor. Un eveniment care i-a pus la încercare a fost momentul când unul dintre ei a alunecat și și-a fracturat piciorul.
Ceilalți au coborât, l-au ridicat și i-au imobilizat piciorul cu bețe și frunze. „Nu îți face griji, noi vom munci în locul tău, în timp ce tu stai acolo degeaba, ca însuși regele Taufa’ahau Tupou din Tonga”, i-au spus ei.
Pe 11 septembrie 1966, Peter Warner, mezinul lui Arthur Warner, un magnat australian, a ajuns cu vasul său de pescuit în apropierea insulei Ata. Prin binoclu a observat că anumite părți ale insulei fuseseră arse.
Cum focul nu apare din senin, s-a hotărât să se apropie ca să cerceteze mai îndeaproape fenomenul. Atunci unul dintre membrii echipajului a semnalat un țipăt venind de pe insulă.
Prin binoclu au văzut un băiat dezbrăcat și cu părul până la umeri. Acesta a sărit în apă, fiind urmat și de alți băieți. În acea perioadă era obiceiul în Polinezia să fie exilați criminalii periculoși pe insule izolate, așa că și-au pregătit armele.
Primul băiat s-a apropiat de barcă înotând și a strigat într-o engleză perfectă: „Mă numesc Stephen. Suntem șase băieți și au trecut, dacă nu mă înșel, 15 luni de când suntem aici.”
Când au urcat și ceilalți băieți la bord, i-au spus că erau elevi la un internat din Tonga și că mâncarea fusese atât de proastă, încât s-au gândit să iasă să pescuiască ceva, însă îi prinsese o furtună și naufragiaseră pe acea insulă. Peter nu a crezut o iotă din ce i se spunea, însă a luat legătura cu capitala Tongăi și, după douăzeci de minute, i s-a confirmat că ceea ce spuneau copiii era adevărat.
Părinții și rudele lor îi consideraseră morți și li se făcuseră funeralii. Acum însă erau întorși ca din morți la viață. Ajunși în comunitate, după mai multe peripeții, cei șase aveau să fie tratați ca niște eroi.
Legătura dintre ei avea să dureze toată viața. S-a făcut chiar și un film documentar despre ei, dar ratingul nu a fost atât de mare, pentru că veștile bune sunt privite adesea ca banalități.
Povestea noastră vorbește despre curaj, despre prietenie și, mai ales, despre valori comune, pentru că atunci când ești în situații de criză, ceea ce s-a sădit în sufletul tău iese la iveală. „Învață-l pe copil calea pe care trebuie să o urmeze și, când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea.”
Într-o lume în care suntem obișnuiți să auzim mai ales povești despre egoism, violență și dezbinare, aventura acestor șase copii din Tonga ne amintește că omul poate scoate la iveală ce are mai bun atunci când este pus la încercare.
Nu forța fizică i-a salvat, nici tehnologia, ci prietenia, disciplina, credința și capacitatea de a rămâne uniți atunci când totul părea pierdut. Pe o insulă pustie, lipsiți de confort și de siguranță, acești adolescenți au reușit să construiască nu doar un adăpost, ci o adevărată comunitate bazată pe respect, iertare și ajutor reciproc.
Poate că aceasta este și cea mai importantă lecție a poveștii lor: caracterul unui om se vede cel mai clar în furtunile vieții. Iar atunci când în suflet au fost sădite valori sănătoase, chiar și în mijlocul izolării, al foametei și al fricii, omul poate transforma supraviețuirea într-o lecție de demnitate și speranță.
Autor: Dr. Mihai Tudor Gavrila
