Ai citit vreodată Psalmii?
Cartea Psalmilor este, în esență, cartea de cântări a Israelului antic. Astăzi, ea rămâne o colecție magnifică de poezie sacră, menită să inspire poporul lui Dumnezeu la închinare. Meditând la aceste cuvinte păstrate de-a lungul mileniilor, ne amintim de credincioșia incredibilă a Creatorului și de marea noastră nevoie de un Mântuitor. Dacă zăbovim destul asupra lor, suntem ridicați direct în sala tronului ceresc, plecându-ne cu reverență înaintea Regelui nostru.
Mai mult decât închinare: O oglindă a emoțiilor umane
Deși Cartea Psalmilor este o invitație la laudă, ea reprezintă în același timp un rezervor de emoție pură. David și ceilalți psalmiști nu au pus niciodată o mască fals-pozitivă peste suferințele lor. Ei nu și-au ascuns sentimentele reale atunci când viața îi lovea cu forța unui car de luptă. S-au descărcat total, ca și cum cuvintele așternute pe pergament Îi erau destinate exclusiv lui Dumnezeu și nu aveau să fie văzute niciodată de un alt ochi uman.
Aici se opresc majoritatea cititorilor. Ei recunosc că Psaltirea este plină de închinare și trăiri intense. Din acest motiv, cartea este văzută ca un mângâietor și un aliat în momentele grele.
Totuși, Cartea Psalmilor este și un învățător. Dacă privim cu atenție, vom descoperi nenumărate punți de legătură cu marea istorie a mântuirii. Acesta a fost lucrul care m-a surprins cel mai mult când m-am așezat să o citesc în vara anului 2020.
Amprentele Duhului Sfânt pe fiecare pagină
La fel ca mulți oameni care deschid Psalmii, căutam o cale de a mă apropia de Dumnezeu și cuvinte prin care să-mi exprim temerile și anxietățile în rugăciune. Însă ceea ce am găsit au fost amprentele Duhului Sfânt pe fiecare pagină. Era ca și cum El mă chema să citesc Psalmii prin prisma celorlalte 65 de cărți ale Bibliei. Mă invita să pășesc în istoria pe care Dumnezeu o scrie încă de la începutul timpurilor – o istorie care conduce direct la Isus, Regele nostru.
Există zeci de psalmi care oferă o călătorie maiestuoasă prin Scriptură. Pentru început, iată un ghid prin trei psalmi care te vor ancora adânc în povestea epică a răscumpărării divine.
1. Psalmul 15: Muntele cel sfânt al lui Dumnezeu
În acest psalm plin de reflecție, David întreabă:
„Doamne, cine va locui în cortul Tău? Cine va locui pe muntele Tău cel sfânt?” (v. 1).
El își răspunde imediat:
„Cel ce umblă în neprihănire, cel ce face voia lui Dumnezeu” (v. 2).
Deși David se gândește, desigur, la Muntele Sion din Ierusalim (unde un cort adăpostea Chivotul Legământului), dialogul său ne trimite cu gândul înapoi la începuturi. Ne întoarce în Eden, locul unde primii oameni locuiau alături de Dumnezeu pe muntele Său cel sfânt (vezi Ezechiel 28:13–14 pentru o descriere a Edenului ca „muntele cel sfânt al lui Dumnezeu”).
Am fost creați pentru a trăi alături de Creator, pentru a-L cunoaște și pentru a umbla cu El într-o comuniune neîntreruptă. Însă Adam și Eva au deschis ușa păcatului, iar legătura noastră cu Domnul a fost ruptă. Nu ni s-a mai permis să locuim cu Dumnezeu în paradis. De aceea, întrebarea lui David devine vitală.
Răspunsul lui David este, de asemenea, o revelație. Noul Testament ne dezvăluie că „cel ce umblă în neprihănire și face voia lui Dumnezeu” este – atenție, spoiler! – Isus din Nazaret. Nimeni altcineva nu poate urca pe munte și nu poate intra în prezența lui Dumnezeu prin propriile merite. Nimeni altcineva nu a reflectat perfect inima Tatălui.
Vestea bună este aceasta: când venim la El prin credință, El ne dăruiește neprihănirea Lui. Tu și cu mine suntem invitați să locuim din nou cu Dumnezeu, exact ca în Eden.
2. Psalmul 34: Niciun os frânt
În cazul majorității psalmilor, suntem lăsați să ghicim contextul care a declanșat strigătul autorului. Nu și în cazul Psalmului 34. Titlul ne spune clar: „Un psalm al lui David, când a făcut pe nebunul înaintea lui Abimelec și a plecat izgonit de el.”
Contextul istoric, consemnat în 1 Samuel 21, este următorul: tânărul David fuge de regele Saul. Realizând că Saul are spioni peste tot și că nu se poate ascunde nicăieri în Israel, fuge în Gat, un oraș filistean. Ironia face ca acesta să fie orașul natal al lui Goliat, uriașul pe care David îl ucisese cu câțiva ani în urmă.
Când localnicii încep să-și dea seama cine este, David realizează că se află într-un pericol de moarte. Atunci, recurge la un gest disperat: se preface nebun, bate în porți și lasă saliva să-i curgă pe barbă. Planul funcționează – deoarece nu exista nicio onoare în uciderea unui om bolnav mintal –, iar David reușește să scape nevătămat.
Legătura profetică cu jertfa de Paște
Psalmul 34 este un imn de laudă pentru protecția divină. Totuși, conține un detaliu bizar. David scrie:
„De multe ori vine nenorocirea peste cel neprihănit, dar Domnul îl scapă totdeauna din ea. El îi păzește toate oasele, niciunul din ele nu i se frânge” (v. 19–20).
Nu sună ciudat? Dacă David și-ar fi luxat un deget în fuga sa, ar fi însemnat că Dumnezeu a fost mai puțin credincios? Desigur că nu. Cuvintele lui David ascund un înțeles mult mai adânc.
Un cititor evreu din vechime ar fi făcut imediat legătura între oasele nefrânte și mielul de Paște din Exodul 12, unde Dumnezeu poruncise: „Să nu-i frângeți niciun os” (v. 46). Sângele acelor miei fără cusur era pictat pe ușile caselor pentru ca poporul să fie ocrotit. Mieii mureau în locul lor, ca substitute neprihănite pentru oameni păcătoși. Oasele lor întregi au devenit simbolul unei neprihăniri pe care niciun israelit nu o putea obține prin forțe proprii.
Isus a fost Mielul perfect al lui Dumnezeu, Substitutul neprihănit care ne salvează de judecata pe care o merită păcatele noastre. Și, la fel ca mieii de Paște din vechime, El nu a avut niciun os frânt pe cruce (vezi Ioan 19:33, 36).
Prin Psalmul 34, Duhul Sfânt ne îndeamnă:
Să privim înapoi la istoria timpurie a Israelului;
Să privim spre crucea lui Cristos, unde s-a împlinit mântuirea noastră;
Să privim spre viitorul nostru, când vom fi primiți în prezența lui Dumnezeu curați și fără pată – ca oameni neprihăniți, fără niciun os frânt.
3. Psalmul 55: Blesteme străvechi transformate în binecuvântări
David nu este deloc timid când vine vorba de exprimarea emoțiilor. În toată Psaltirea, el își varsă regulat inima înaintea lui Dumnezeu, fără filtre. Psalmul 55 nu face excepție. Deși nu cunoșteam exact care erau dușmanii care îl hărțuiau, știm că aceștia îl făceau să tremure din toate încheieturile: „Mă apucă groaza și tremurul, și mă copleșește frica” (v. 5).
Nu este de mirare că David cere de la Dumnezeu două dintre cele mai faimoase și teribile blesteme din vechime împotriva asupritorilor săi.
Primul blestem: Încurcarea limbilor (Turnul Babel)
David se roagă:
„Nimicește-i, Doamne, împarte-le limbile!” (v. 9).
Aceasta este o trimitere directă la evenimentele de la Turnul Babel (Geneza 11:1–9). Oamenii din Șinar începuseră să construiască un turn care să atingă cerul. Nu era vorba doar de o arhitectură a mândriei, ci de o încercare de a forța intrarea în prezența lui Dumnezeu, construind un Eden artificial. Dumnezeu i-a oprit încurcându-le limbile. David știe că dacă dușmanii săi nu vor mai putea comunica, planurile lor împotriva lui se vor prăbuși.
Al doilea blestem: Pământul care se deschide (Răzvrătirea lui Core)
David cere Domnului:
„Să vină moartea peste ei deodată, și să se coboare de vii în locuința morților!” (v. 15).
Originea acestui blestem se află tot în istoria Israelului. În pustie, un om numit Core a condus o revoltă împotriva lui Moise și Aaron, liderii aleși ai națiunii. Răspunsul divin a fost drastic: „Pământul s-a deschis sub ei… și s-au coborât de vii în locuința morților” (Numeri 16:31–33). Fiind regele uns al Israelului, David era liderul ales de Dumnezeu. Prin urmare, cerea ca dușmanii săi să aibă exact aceeași soartă ca potrivnicii lui Moise.
Cum transformă Dumnezeu blestemul în har
Deși noi citim aceste rânduri prin filtrul poruncii lui Isus de a ne iubi vrăjmașii (Matei 5:44), este greu să nu empatizăm cu durerea lui David. Totuși, Dumnezeu este mult mai bun decât noi sau decât regele David. El Își iubește vrăjmașii într-un mod greu de conceput pentru mintea umană: L-a trimis pe Isus să moară pentru păcătoșii aflați în răzvrătire față de El.
Partea cea mai frumoasă? Iubirea Sa desface tocmai blestemele invocate de David:
În loc ca omenirea să rămână divizată pentru totdeauna de limbă și naționalitate, într-o zi, oameni „din orice neam, din orice seminție, din orice norod și de orice limbă” vor sta înaintea tronului ca un singur popor sfânt (Apocalipsa 7:9).
Pământul se va deschide din nou, ca în zilele lui Core, dar de data aceasta nu pentru a înghiți pe cineva de viu, ci pentru a-i elibera din morminte pe cei care au murit în credință, ca să trăiască veșnic cu Isus (Daniel 12:2; 1 Tesaloniceni 4:16).
Dumnezeu este atât de bun încât reușește, în mod miraculos, să transforme cele mai grele blesteme în binecuvântări eterne.
Despre autor
John Greco este scriitor, editor și un pasionat al studiului biblic. Locuiește împreună cu soția sa, Laurin, în sudul orașului Nashville, Tennessee, unde își împart timpul între creșterea celor trei băieți mici și visul de a prinde, cândva, o zi întreagă de somn. Cea mai recentă carte a sa este The Ascent: A Devotional Adventure through the Book of Psalms, iar articolele sale pot fi citite pe website-ul pagesofjoy.com.
