Este împământenită și extrem de susținută ideea că acolo unde se pune accentul pe rațiune, credința nu prea mai are loc și invers. Controversa este foarte veche, de mii de ani, iar în forma ei primară s-ar putea sintetiza în afirmația: „Crede și nu cerceta”.
Istoria îndoielii ucenicilor și, mai ales, a lui Toma ne arată însă că acest conflict este unul artificial. Cele două, rațiunea și credința, pot coexista în aceeași persoană, generând tensiuni care pot conduce spre un rezultat mai bun.
Personal, cred că atât rațiunea, cât și credința nu reprezintă decât două fațete ale cunoașterii care, dacă se armonizează, contribuie la valorificarea întregului potențial uman.
Un copil cunoaște prin credință. Părinții sau tutorii săi reprezintă sursa primară de informații despre lume și viață. El nu are cunoștințele necesare și nici exercițiul critic dezvoltat pentru a analiza complex informațiile primite.
Un om de știință pleacă de la anumite premise, scenarii pe baza cărora face predicții, urmând ca ulterior experimentele să le confirme sau să le infirme. Fiecare dintre noi merge, într-un anumit sens, prin credință la piață sau la farmacie, fără teamă (cu excepția unor situații punctuale) că alimentele sau medicamentele cumpărate sunt alterate ori otrăvite.
Ne încredem în diferiți experți, tocmai pentru că nu avem competență în toate domeniile. Ne bazăm, în fiecare dimineață, pe capacitatea aparatului locomotor de a ne deplasa, pe sistemul digestiv de a procesa hrana sau pe sistemul circulator de a pune sângele în mișcare, fără să ne preocupăm constant de aceste procese.
Credința ne eliberează mintea pentru a fi creativi și pentru a ne concentra asupra lucrurilor care ne dezvoltă. Pe de altă parte, este extrem de important să analizăm ceea ce credem. Credința se traduce în fapte.
Există lucruri care sunt adevărate indiferent de ceea ce credem noi despre ele (cum ar fi faptul că Pământul se învârte în jurul Soarelui), dar altele devin adevărate prin consecințele credinței noastre în ele. Ce credem despre noi, despre societate și despre potențialul nostru ne influențează acțiunile și, prin acestea, caracterul și destinul.
Dacă crezi despre tine că nu poți face un anumit lucru, nu îl vei face. Dacă crezi că toți oamenii din jur sunt răi, nu vei avea încredere în nimeni și îți vei limita contactele sociale la minimum, ajungând incapabil să iubești.
De-a lungul istoriei au existat oameni care au crezut că Isus Hristos va reveni într-o anumită zi și au renunțat la tot pentru a-L aștepta; alții s-au sinucis la comanda unor lideri în care au crezut orbește. Dar există și oameni care au devenit mai buni în urma contactului cu religia: au renunțat la vicii, au devenit mai responsabili în familie și mai serioși la locul de muncă.
Creștinismul se bazează pe un eveniment real: învierea lui Isus Hristos din morți. Un eveniment neobișnuit, șocant, dar profund transformator, atât pentru cei care l-au trăit, cât și pentru noi astăzi.
Toate Evangheliile insistă asupra faptului că, în prima zi a săptămânii, niște femei s-au dus la mormânt pentru a continua procesul de îmbălsămare a unui cadavru. Nimeni nu avea așteptări extatice. Ceea ce au descoperit a fost că piatra de la intrarea mormântului fusese dată la o parte, iar mormântul era gol. Cadavrul dispăruse.
Acest fapt a fost verificat ulterior de ucenici și, desigur, de autorități sau de cei interesați. Este de remarcat că nimeni nu a venit inițial cu o explicație supranaturală. Chiar și atunci când aparițiile lui Isus au început să se succeadă, scepticismul a fost înlăturat treptat și cu dificultate.
Ucenicii știau că, în mod natural, un om nu învie. Deși fuseseră martori la învieri săvârșite de Isus, moartea Lui pe cruce fusese mult prea traumatizantă pentru a se gândi că ar putea învia. Ei credeau într-o înviere viitoare, la finalul istoriei, însă în acel moment un astfel de eveniment părea exclus.
Aparițiile repetate, personale și mai ales în grup, faptul că Isus a mâncat cu ei și a discutat diverse lucruri exclud explicațiile psihologice de compensare, care pot apărea în urma pierderii unei persoane dragi.
Se poate întâmpla să pierzi pe cineva brusc, fără să ai timp să procesezi pe deplin despărțirea. Creierul păstrează informații legate de acea persoană, ca un program care încă rulează și care îngreunează funcționarea întregului sistem.
Poți auzi voci (mesaje foarte scurte) sau ți se poate părea că vezi persoana care tocmai a murit. O poți visa. Însă, în cele din urmă, realizezi că aceste experiențe sunt subiective: le percepi doar tu, nu și ceilalți. Este modul în care creierul procesează durerea.
În cazul ucenicilor, însă, experiența a fost colectivă și verificabilă. Au avut timp să se convingă că Isus era real: au purtat discuții lungi (cum a fost cea de pe drumul Emausului), au stat la masă cu El (episodul de la Marea Galileii), L-au privit și I-au văzut rănile. El le-a cerut să-L atingă și să se convingă.
Aceste apariții de grup au risipit treptat îndoielile. Nu se puteau înșela toți. În plus, ca evrei, știau că „cel atârnat pe lemn este blestemat”, ceea ce făcea absurdă inventarea unei astfel de povești. Nu aveau niciun motiv să fabrice învierea și să fie dispuși să moară pentru ea.
De ce ar fi atribuit descoperirea mormântului gol unor femei, care nu aveau credibilitate socială la acea vreme? De ce și-ar fi expus vulnerabilitățile (frica, îndoiala, necredința) în scrieri publice? Nu au avut niciun avantaj material sau social din această mărturisire. În cele din urmă, autoritățile i-ar fi putut demasca prezentând trupul lui Isus, dacă acesta nu ar fi înviat.
Isus Hristos nu a fost un manipulator. Nu și-a izolat discipolii de societate pentru a-i îndoctrina și a le anula discernământul. Ucenicii L-au văzut în interacțiuni publice, în dezbateri, în relația cu bogați și săraci, bolnavi și sănătoși, păcătoși și oameni respectabili. I-au observat atitudinea față de bani, faimă și femei.
Nu i-a constrâns și nu i-a șantajat să-L urmeze; dimpotrivă, le-a prezentat costurile și provocările încă de la început. Îndoiala lui Toma ne arată că este important să verificăm ceea ce credem: sursa, autoritatea și conținutul ideilor, precum și modul în care acestea ne influențează viața și relațiile.
Pe ce se bazează credința mea, religioasă sau științifică? Cine mi-a transmis-o? Ce fel de om voi deveni adoptând-o? Ce fel de oameni a produs această credință? Mă ajută să fac față provocărilor vieții — pierdere, boală, greutăți sau moarte? Sau mă împiedică să gândesc critic?
În ultimă instanță, trebuie să înțelegem că rațiunea și credința se află într-un dialog permanent. Credința ne împinge spre acțiune, iar rațiunea ne ajută să descoperim lucruri noi, care, la rândul lor, ne modelează credința.
Necredința lui Toma s-a transformat în închinare, iar dialogul lui cu Isus, în mărturisire. În acest punct ar trebui să convergă ambele demersuri: atât cel al rațiunii, cât și cel al credinței.
Autor: Mihail Tudor Gavrila
