
Al doilea dintre trei articole conexe. Fragment din cartea în curs de apariție. În partea a XI-a, Dr. Vlad Schlezak a început analiza versetului din 1 Ioan 4:18, urmărind relația dintre dragostea înțeleasă corect biblic, frică și anxietate. În acest nou episod al seriei de analize biblice dedicate anxietății, autorul examinează direcția acestei iubiri: de la Dumnezeu spre om și de la om spre Dumnezeu.
„În dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârșită alungă frica, pentru că frica poartă în sine pedeapsa. Cel ce se teme n-a ajuns desăvârșit în dragoste.”
1 Ioan 4:18
La care dragoste se referă aici apostolul Ioan? La dragostea lui Dumnezeu față de om sau la dragostea omului față de Dumnezeu? Poate fi această dragoste un clișeu terapeutic laic și ambiguu? Sau are o direcție și o definiție biblică pentru creștinul care vrea să trăiască un liberalism comportamental nebiblic?
Răspunsul meu:
- Poziția noastră de creștini este că, dacă înțelegem corect acest verset, înseamnă că nu mai avem frică de moarte. Vezi capitolul dedicat acestui subiect.
- O altă poziție importantă a creștinului în acest verset este dată de direcția dragostei.
Aici doresc să înțelegem bine ce spune textul, pentru ca psihoterapeuții „creștini” să nu ne amăgească susținând că există frică în dragoste deoarece dragostea ar fi unilaterală.
Ca să mă înțelegeți mai bine, vreau să ne concentrăm asupra ideii că dragostea din acest verset este bidirecțională: de la creștinul autentic către Dumnezeu și de la Dumnezeu către creștinul autentic.
Nu poți avea o dragoste relațională completă, mutuală și reciprocă, dacă aceasta vine doar din partea unuia. Dacă ar fi așa, am ajunge la modelul dragostei laice: să-ți fie frică de Dumnezeul tău nu într-un sens reverențial, ci în sensul terorii și al groazei. În această situație, versetul ar deveni ilogic și fals.
- Dacă există o relație bidirecțională de dragoste perfectă, atunci este imposibil ca tu, în calitate de creștin autentic, să trăiești o frică reală.
De ce?
Dacă îți este frică de Dumnezeu, vorbim despre frica bună și corectă, în sens reverențial. Aceasta nu înseamnă teroare, groază sau anxietate și, prin urmare, nu este o tulburare. Practic, nu este vorba despre frică în sens clinic.
Mai mult, nu poate să-ți fie frică de Cel pe Care Îl iubești, dacă ai o înțelegere și o aplicare creștină a definiției iubirii și dragostei.
- Dacă acceptăm cea de-a doua variantă, în care dragostea din acest verset se referă la dragostea unidirecțională — adică dragostea omului față de Dumnezeu — rezultatul rămâne același pentru om.
Nu poți simți în mod real groază sau teroare și dragoste în același timp. Dumnezeu, desigur, nu Se teme de tine, omul creat de El.
De aceea este important, în opinia mea, ca acest verset să nu fie răstălmăcit prin teorii și filosofii terapeutice pseudocreștine. Acestea aplică o înțelegere nebiblică a dragostei în relațiile de codependență și în raportarea la diferiții idoli pe care omul și-i creează pe mai multe paliere.
Ulterior, prin această aberație, oamenii pot dezvolta frici și anxietăți, chiar dacă toate acestea sunt cuprinse sub termenul „dragoste”, într-o înțelegere nebiblică.
- Aici, Dumnezeu vorbește foarte clar despre o dragoste perfectă, care alungă frica și nu coexistă cu ea.
Este bine însă să vedem ce spune contextul despre dragoste. De aceea, ne uităm la versetele anterioare, scrise de apostolul Ioan:
„Și noi am cunoscut și am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu față de noi. Dumnezeu este dragoste, iar cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne în el. În felul acesta, dragostea este făcută desăvârșită în noi, pentru ca noi să avem îndrăzneală în ziua judecății, fiindcă, în lumea aceasta, cum este El, așa suntem și noi.”
1 Ioan 4:16-17
Am citit opiniile unor teologi academici recunoscuți pentru studiul aprofundat al textului lui Ioan. Mai mulți dintre aceștia susțin exact aceeași interpretare. În versetele 16-18 este descrisă o dragoste relațională. Aceasta Îl implică pe Dumnezeu, Care ne iubește, dar ne implică și pe noi, cei care Îl iubim pe Dumnezeu.
Se formează astfel o dragoste mutuală și reciprocă, care îi oferă creștinului autentic încredere în ziua judecății. Mai mult, trăind în această dragoste a lui Dumnezeu, creștinul autentic devine un canal al dragostei — din nou, corect înțeleasă și nerăstălmăcită — către ceilalți. Aici ne referim la planul orizontal: dragostea față de frați și față de oameni.
Dragostea verticală are o dublă direcție: dragostea lui Dumnezeu față de om și dragostea omului față de Dumnezeu. Dragostea orizontală, a omului față de om, este înrădăcinată și modelată de dragostea lui Dumnezeu și de definiția pe care El o dă dragostei.
Este important să înțelegem acest aspect pentru a respinge concepțiile terapeutice care poluează creștinismul prin răstălmăcirea cuvântului „dragoste”. Acestea îi conduc pe creștinii naivi inclusiv spre relații de codependență și poluează atât mintea credincioșilor, cât și consilierea „creștină”, prin denaturarea direcției dragostei.
În acest fel, creștinii neatenți sunt manipulați și îndepărtați de Dumnezeu prin concepții de genul: „Dumnezeu nu ți-a răspuns la rugăciune și nu te-a vindecat când și cum ai vrut tu. Înseamnă că nu Se uită la tine. Prin urmare, te poți salva prin propriile puteri și cu ajutorul terapiei mele.”
Mai mult, răstălmăcirea laică a cuvântului „dragoste” va încălca valorile deja exprimate de Dumnezeu:
„Dragostea este răbdătoare, dragostea este plină de bunătate, nu este invidioasă, dragostea nu se laudă, nu se îngâmfă, nu se comportă necuviincios, nu caută foloasele sale, nu se supără, nu se gândește la rău, nu se bucură de nedreptate, ci își găsește bucuria în adevăr, acoperă totul, crede totul, speră totul, suportă totul.”
1 Corinteni 13:4-7
Fragment din cartea în curs de apariție.
VA URMA
Dr. Vlad Schlezak



