În fiecare toamnă, Iașul devine unul dintre cele mai importante locuri de pelerinaj din România. Mii și mii de oameni vin din toate colțurile țării pentru a se închina la moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva. Stau ore întregi la cozi interminabile, în frig sau ploaie, uneori peste noapte, pentru câteva clipe petrecute în fața raclei.
Privesc această imagine din perspectiva unui creștin baptist și poate că ceea ce urmează îi va surprinde pe unii: eu îi apreciez pe acești oameni. Nu înseamnă că împărtășesc teologia venerării moaștelor. Nu înseamnă că sunt de acord cu rugăciunea adresată sfinților sau cu ideea că apropierea de Dumnezeu se realizează prin intermediul moaștelor.
Ca baptist, cred că Biblia este autoritatea supremă în materie de credință și că există
„un singur Mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Omul Isus Hristos” (1 Timotei 2:5).
Dar una este să nu fii de acord cu o practică religioasă și cu totul alta este să disprețuiești oamenii care o practică. Eu nu pot să râd de omul care Îl caută pe Dumnezeu. Și tocmai aici văd unul dintre motivele pentru care acești pelerini merită respect.
Într-o societate în care Dumnezeu este tot mai mult împins la marginea vieții publice și personale, acești oameni încă mai cred. Cred că există Dumnezeu. Cred că rugăciunea are putere. Cred că există o realitate spirituală dincolo de ceea ce se vede. Cred că viața omului nu se termină în această lume.
Poate că eu aș vrea să-i văd căutându-L pe Dumnezeu într-un alt mod. Poate că aș vrea să le explic ce spune Scriptura despre rugăciune, despre sfințenie și despre singurul Mijlocitor. Dar nu pot să ignor faptul că, în spatele pelerinului, există un om care caută. Și mai este ceva.
Îi apreciez pentru sacrificiul lor
Câtă lume mai este dispusă astăzi să aștepte ore întregi pentru ceva în care crede?
Suntem generația vitezei. Vrem totul repede, simplu și comod. Comandăm mâncare de pe telefon, cumpărăm de pe internet, plătim facturi din câteva apăsări de buton și ne enervăm dacă trebuie să așteptăm câteva minute. Și totuși, la Iași, oameni în vârstă, oameni bolnavi, familii, tineri și copii așteaptă ore întregi.
Poate ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva avem și noi ceva de învățat de aici. Nu despre moaște. Ci despre perseverență. Cât timp suntem noi dispuși să ne rugăm? Cât timp suntem dispuși să citim Biblia? Cât suntem dispuși să așteptăm răspunsul lui Dumnezeu? Cât suntem dispuși să sacrificăm pentru Evanghelie?
Este posibil ca un om care stă zece ore la coadă pentru credința lui să ne pună o întrebare incomodă nouă, celor care spunem că Îl urmăm pe Hristos.
În spatele fiecărui pelerin există o poveste
Mai este ceva ce mă impresionează. Nu vedem doar o mulțime. Vedem oameni. Unul vine pentru un copil bolnav. Altul pentru un soț sau o soție. Altul pentru că a pierdut pe cineva drag. Altul vine cu o problemă pe care nu a spus-o nimănui.
Unii vin pentru sănătate, alții pentru pace sufletească, alții pentru iertare. Iar unii, pur și simplu, pentru că simt că au nevoie de Dumnezeu. Nu cunosc poveștile lor, dar știu că multe dintre ele sunt povești pline de durere. Iar durerea unui om nu trebuie ironizată.
Isus nu i-a privit pe oamenii aflați în suferință cu superioritate. El S-a apropiat de ei. I-a ascultat. I-a atins. I-a vindecat. Le-a vorbit despre Dumnezeu. Poate că aceasta este și una dintre marile noastre responsabilități ca evanghelici: să nu fim doar oameni care identifică erorile altora, ci oameni care știu să se apropie de cei care caută.
Nu este suficient să le spunem oamenilor unde greșesc. Trebuie să le arătăm unde este Hristos. Aici este diferența pe care aș vrea să o subliniez. Pot să respect omul fără să accept doctrina lui. Pot să apreciez sinceritatea unui om fără să consider că orice practică religioasă este biblică.
Pot să iubesc un ortodox fără să devin ortodox. Și pot să spun cu toată convingerea că anumite practici nu au fundament în Noul Testament, fără să-l consider pe cel care le practică un om inferior.
Adevărul nu are nevoie de batjocură pentru a fi adevăr
De aceea, dacă aș avea ocazia să stau de vorbă cu unul dintre oamenii care merg la moaștele Sfintei Parascheva, nu aș începe prin a-i spune: „Tu greșești.”
L-aș întreba: „Pentru ce ai venit?”, „Pentru cine te rogi?”, „Ce problemă ai?”, „Ce te-a motivat să faci un drum atât de lung?”
Și, după ce l-aș asculta, i-aș spune despre Isus. Despre Cel care nu ne cere să stăm la o coadă pentru a ajunge la El. Despre Cel care nu poate fi găsit doar într-un anumit loc. Despre Cel care nu are nevoie de un intermediar omenesc pentru a ne auzi rugăciunea.
Despre Cel care a spus:
„Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28).
Poate că unii dintre cei care merg la Iași caută vindecare. Le-aș spune despre Medicul sufletelor. Poate caută iertare. Le-aș spune despre Crucea de la Golgota. Poate caută pace. Le-aș spune despre Hristos, Prințul Păcii. Poate caută speranță. Le-aș spune despre Hristos cel înviat, singura speranță care trece dincolo de mormânt.
Cât de convingătoare este credința noastră?
Pentru mine, aceasta este provocarea pe care o aduce fenomenul pelerinajului: nu să râdem de credința altora, ci să ne întrebăm cât de bine Îl prezentăm noi pe Hristos.
Dacă oamenii sunt dispuși să călătorească sute de kilometri, să stea ore întregi în frig și să facă sacrificii pentru ceea ce cred, atunci noi trebuie să ne întrebăm: cât de convingătoare este credința noastră?
Dacă oamenii caută cu atâta seriozitate răspunsuri spirituale, suntem noi gata să le oferim Evanghelia?
Dacă oamenii au încă dor după Dumnezeu, știm noi să le arătăm drumul spre El?
Poate că problema nu este doar că unii oameni caută în locuri pe care noi nu le considerăm corecte. Poate că problema este și că noi nu le-am arătat suficient de clar spre Cine trebuie să privească. De aceea îi apreciez pe cei care merg la moaștele Sfintei Parascheva.
Îi apreciez pentru credința lor, chiar dacă nu împărtășesc toate convingerile lor. Îi apreciez pentru sacrificiul lor. Îi apreciez pentru perseverență. Îi apreciez pentru că încă mai caută. Dar tocmai pentru că îi respect, aș vrea să le spun cu dragoste ceea ce cred din toată inima:
Nu vă opriți la o raclă. Căutați-L pe Hristos.
Nu vă opriți la tradiție. Căutați adevărul Scripturii.
Nu vă opriți la un sfânt. Priviți spre Mântuitorul.
Nu vă opriți la un loc de pelerinaj. Veniți la Persoana lui Isus Hristos.
Pentru că, în cele din urmă, întrebarea cea mai importantă nu este dacă am ajuns la Iași. Întrebarea este dacă am ajuns la Hristos. Iar El încă ne spune tuturor:
„Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28).
Ionel Tuțac,
Pastorul Bisericii „Vestea Bună” Lugoj
