Într-o mărturisire tulburătoare, Marian Zaharia vorbește despre lupta cu boala, credința în Dumnezeu și hotărârea de a trăi fiecare clipă care i-a fost dăruită.
„Dacă viața asta ar fi o carte, trebuie să recunosc că ultimele pagini din capitolul meu au venit cu niște răsturnări de situație pe care nu le-am cerut. Când aștepți rezultatele unor teste imagistice, speri, sincer, la o „lectură” cât mai plictisitoare.
Ei bine, tocmai am aflat că CT-ul de plămâni și RMN-ul au decis să fie un fel de thriller medical. Metastazele s-au gândit să se extindă haotic și agresiv – pe plămâni, pe căile biliare și la ficat –, organizând o petrecere neautorizată în corpul meu.
Lăsând gluma amară la o parte, realitatea m-a lovit direct, încă o dată: boala a progresat mult și agresiv, în ciuda tratamentului.
Zilele acestea am oprit chimioterapia. Facem o serie de analize noi, ca să vedem dacă profilul tumorii mai lasă deschisă vreo portiță pentru tratamente noi, țintite. Joc până la ultimul fluier, îmi fac partea, dar refuz să-mi fac iluzii deșarte.
Sunt un om al credinței. Știu că Dumnezeu poate să vindece dintr-un singur cuvânt. Și încă mă rog pentru asta. Dar ceea ce văd pe ecranele reci ale aparatelor mă obligă să accept și posibilitatea ca vindecarea mea deplină să nu aibă loc pe un pat de spital, ci „Dincolo”. Acasă…
Și știți ce? E în regulă! Nu sunt deznădăjduit. Avem speranță. Avem viitor. Știu unde mergem. Și sunt încă aici. Încă sunt soț. Încă sunt tată și prieten. Încă pot să iubesc, să râd, să mă rog, să îmbrățișez, să slujesc și să spun „te iubesc”. Așa că nu mă grăbesc să mor. Mă grăbesc să trăiesc.
Dacă am o durere sfâșietoare în aceste zile, aceea nu este frica de moarte. Durerea mea sunteți voi. Dana. Alin. Familia mea. Prietenii mei dragi. Oamenii pe care îi iubesc și care, dacă eu voi pleca primul, vor rămâne aici cu greutatea dorului. Știu că am mai spus asta. Dar aveți și voi îngăduință cu un proaspăt pensionar!
Pentru voi, dragii mei, am vrut să las ceva în urmă. Nu e un mesaj de adio, ci o îmbrățișare scrisă, lucidă, realistă. O certitudine a revederii noastre. O bucată din sufletul meu…
Așa a luat naștere „Testament” – o poezie și un cântec. Aș vrea să vă țină de urât când vă va fi greu. Să vă dea speranță și să țină candela aprinsă atunci când noaptea vi se va părea prea lungă. Să nu-l primiți ca pe un rămas-bun! Primiți-l ca pe o promisiune.
Iar dacă, într-o zi, vocea mea nu se va mai auzi aici, dați drumul cântecului și imaginați-vă că tocmai ați primit un mesaj de la mine:
„Nu plângeți. Am ajuns cu bine. Vă aștept acasă!”
„TESTAMENT”
© „TESTAMENT”
Versuri și muzică: Marian Zaharia
București, 2 septembrie 2026
Când voi trece-n veșnicii,
Liberat de vechi suspine,
Voi zâmbi-n fotografii
Să vă amintiți de mine.
La sfârșit de drum,
Când noaptea-n jur se lasă,
Vreau să știți de-acum
Că am ajuns acasă.
Când pe ochi-mi obosiți
Umbra ceții se va strânge,
Lacrima n-o irosiți
Pentru cel ce nu mai plânge.
Dragii mei, nu-i un mister:
Moartea nu e rost de teamă.
Noi am fost iubiți din cer
De un Tată fără seamă.
Și când veți simți, umani,
Dor de mine că v-apasă,
Voi să știți că, peste ani,
Ne vom revedea acasă…
