O abordare între ceea ce afirmă tradiția, ceea ce poate demonstra istoria și ceea ce ne învață Scriptura.
În istoria creștinismului există numeroase relicve despre care tradiția afirmă că au aparținut unor personaje biblice sau unor martiri ai Bisericii. Unele au devenit obiecte de pelerinaj și venerare pentru milioane de credincioși. Printre cele mai interesante sunt relicvele atribuite Sfintei Ana, considerată în tradiția creștină mama Mariei, mama Domnului Isus.
În diferite locuri din Europa și din lume se păstrează fragmente de oase despre care se afirmă că provin din trupul Sfintei Ana. La Düren, în Germania, este venerat ceea ce tradiția numește „capul Sfintei Ana”, în timp ce la Apt, în Franța, există o tradiție foarte veche privind păstrarea unor relicve ale acesteia.
Alte fragmente sunt venerate în sanctuare din Italia, Canada și alte țări. Dar cât de credibile sunt aceste relicve? Și, mai important pentru noi, ce trebuie să creadă un creștin baptist despre ele?
Ana – un personaj absent din paginile Bibliei
Prima observație trebuie să fie una fundamentală.
Biblia nu ne spune numele mamei Mariei. În Evangheliile canonice nu găsim nici numele Ana, nici numele Ioachim ca fiind părinții Mariei. Aceste nume provin din tradiția creștină și apar în literatura apocrifă, în special în Protoevanghelia lui Iacov, un text datat de cercetători, în general, în secolul al II-lea.
Potrivit acestei tradiții, Ioachim și Ana erau un cuplu înaintat în vârstă și fără copii. Dumnezeu le-ar fi ascultat rugăciunea, iar Ana ar fi născut-o pe Maria. Povestea a avut o influență enormă asupra tradiției creștine ulterioare. Dar, din perspectiva baptistă, trebuie făcută o distincție esențială: un text vechi nu este automat un text inspirat.
Pentru baptiști, autoritatea finală în materie de credință și doctrină este Scriptura, nu tradiția bisericească și nici literatura apocrifă. Prin urmare, putem studia Protoevanghelia lui Iacov ca document istoric și religios, dar nu o putem pune la același nivel cu Evangheliile după Matei, Marcu, Luca și Ioan.
O tradiție veche, dar nu o dovadă suficientă
Cultul Sfintei Ana s-a dezvoltat puternic în creștinismul medieval. În timp, diferite biserici au început să păstreze relicve atribuite acesteia. La Apt, în Provence, există una dintre cele mai importante tradiții occidentale privind moaștele Sfintei Ana. La Düren, în Germania, este păstrat ceea ce este considerat capul ei.
Istoria acestei relicve poate fi urmărită documentar până la începutul secolului al XVI-lea. În 1501, relicva a ajuns la Düren, iar în 1506 papa Iulius al II-lea a hotărât ca aceasta să rămână acolo. Această documentare este importantă. Dar trebuie să observăm ce demonstrează ea și ce nu demonstrează.
Documentele pot demonstra că, în anul 1501, exista o relicvă considerată capul Sfintei Ana. Ele nu pot demonstra automat că acel craniu a aparținut cu adevărat Anei care ar fi trăit în primul secol. Această diferență dintre istoria unei relicve și autenticitatea relicvei este fundamentală.
Poate știința să rezolve problema?
În principiu, știința modernă poate examina relicvele. Un os poate fi analizat antropologic. Se poate determina dacă este uman, se poate estima vârsta individului, sexul biologic și, în anumite condiții, vechimea. Se poate încerca chiar recuperarea ADN-ului.
Dar există o problemă insurmontabilă: nu avem un eșantion de referință autentic de la Sfânta Ana. Dacă un laborator ar demonstra că un os are aproximativ 2.000 de ani, rezultatul ar fi interesant.
Ar putea spune: „Acest os aparține unui om care a trăit într-o perioadă compatibilă cu primul secol.”
Dar nu ar putea spune: „Acesta este osul Sfintei Ana.”
Pentru această concluzie ar fi nevoie de o identificare independentă a persoanei. Iar în cazul Anei avem o dificultate suplimentară: nici măcar existența ei și identitatea ei ca mamă a Mariei nu sunt documentate în Scriptură sau în surse istorice contemporane.
Mai multe relicve, aceeași persoană
Un alt element care ridică întrebări este numărul mare de relicve atribuite Sfintei Ana. Există fragmente atribuite trupului ei în mai multe locuri. La Sainte-Anne-de-Beaupré, în Canada, sunt venerate relicve atribuite Sfintei Ana, inclusiv fragmente osoase despre care sanctuarul afirmă că au fost primite de la Roma.
La Düren avem un craniu. La Apt există alte relicve. În alte biserici există degete, fragmente de braț sau alte părți atribuite Sfintei Ana.
Explicația tradițională este că moaștele au fost împărțite și distribuite în diferite locuri. Această practică a fost foarte răspândită în creștinismul medieval. Dar întrebarea istorică rămâne: cum putem demonstra că aceste fragmente provin realmente de la aceeași persoană și că acea persoană a fost Ana?
Până când această legătură nu poate fi demonstrată, trebuie să rămânem prudenți. Credința nu trebuie confundată cu certitudinea istorică. Este important să nu cădem în două extreme.
Prima ar fi să spunem: „Dacă Biserica a venerat aceste relicve, ele sunt automat autentice.”
Aceasta este o concluzie pe care istoria nu o poate susține.
A doua extremă ar fi: „Dacă nu putem demonstra autenticitatea lor, atunci sigur sunt false.”
Nici aceasta nu este o concluzie obligatorie. Poziția corectă este mai modestă: relicvele pot avea o istorie autentică fără ca identitatea persoanei căreia îi aparțin să poată fi demonstrată.
Putem demonstra că oamenii le-au venerat. Putem demonstra că unele dintre ele au o istorie de sute de ani. Putem studia materialul din care sunt constituite. Dar nu putem transforma tradiția în dovadă.
Perspectiva baptistă: Sola Scriptura
Aici ajungem la întrebarea esențială. Ce face un baptist cu aceste relicve? Răspunsul trebuie căutat în principiul fundamental al credinței baptiste: Sola Scriptura – numai Scriptura este autoritatea supremă pentru credință și practică.
Aceasta nu înseamnă că baptiștii ignoră istoria. Dimpotrivă. Istoria Bisericii este importantă. Tradiția poate fi studiată. Arheologia este importantă. Documentele vechi sunt importante. Dar niciuna dintre acestea nu poate deveni autoritatea finală în locul Scripturii.
În cazul Sfintei Ana, Scriptura nu ne poruncește să îi căutăm mormântul, să îi venerăm osemintele sau să îi adresăm rugăciuni. Mai mult, Noul Testament nu construiește credința creștină în jurul relicvelor apostolilor sau ale membrilor familiilor lor. Centrul mesajului creștin este Isus Hristos.
Un principiu biblic important
Apostolul Pavel spune:
„Căci am avut de gând să nu știu între voi altceva decât pe Isus Hristos, și pe El răstignit.”
Aceasta este perspectiva care trebuie să ne conducă și astăzi. Nu Ana este centrul Evangheliei. Nu Ioachim este centrul Evangheliei. Nu apostolii sunt centrul Evangheliei.
Hristos este centrul Evangheliei
De aceea, chiar dacă am putea demonstra fără nicio urmă de îndoială că un anumit os ar fi aparținut Anei, acel fapt nu ar schimba Evanghelia. Nu ne-ar mântui. Nu ne-ar ierta păcatele. Nu ne-ar împăca cu Dumnezeu. Numai Hristos poate face acest lucru.
Ce putem învăța totuși de la Ana?
Aici este partea frumoasă. Chiar dacă nu putem demonstra istoric autenticitatea relicvelor și chiar dacă Biblia nu ne oferă o biografie a Anei, tradiția despre ea ne poate conduce către o temă profund biblică: Dumnezeu lucrează și prin oamenii despre care istoria știe foarte puțin.
Dacă Ana a fost într-adevăr mama Mariei, ea a aparținut unei generații care a trăit înainte de venirea lui Hristos. Nu avem scrierile ei. Nu avem biografia ei. Nu avem mormântul ei identificat fără dubiu. Și totuși, prin fiica ei, Maria, ea se află în apropierea unuia dintre cele mai importante evenimente din istoria mântuirii.
Aceasta ne amintește de un adevăr extraordinar: Dumnezeu nu măsoară importanța unui om după cât de mult a rămas în arhivele istoriei. Sunt oameni ale căror nume apar în milioane de cărți și oameni ale căror nume aproape că s-au pierdut. Dar Dumnezeu îi cunoaște pe toți.
Concluzie din perspectivă baptistă
Din perspectivă baptistă, relicvele atribuite Sfintei Ana trebuie privite cu respect istoric, dar cu discernământ spiritual. Nu avem suficiente dovezi pentru a afirma că relicvele păstrate la Apt, Düren, Roma, Sainte-Anne-de-Beaupré sau în alte locuri sunt cu certitudine rămășițele biologice ale Anei, mama Mariei.
Putem afirma că există o tradiție veche, că anumite relicve au fost păstrate și venerate timp de secole și că unele dintre ele au o istorie documentată. Dar istoria unei relicve nu este același lucru cu dovada autenticității ei.
Pentru credința baptistă, problema este însă și mai profundă. Chiar dacă toate aceste relicve ar fi autentice, ele nu ar constitui temelia credinței creștine.
Temelia este Cuvântul lui Dumnezeu.
Autoritatea este Scriptura.
Centrul este Hristos.
Iar speranța creștinului nu este legată de atingerea unui os, de sărutarea unui relicvar sau de pelerinajul la un mormânt. Speranța creștinului este legată de Hristos cel înviat. De aceea, un baptist poate privi relicvele cu interes istoric, poate cerceta documentele care le însoțesc și poate respecta sinceritatea celor care le venerează, fără să le transforme în obiecte de credință.
Credința noastră nu se sprijină pe ceea ce a mai rămas din trupul unui om, ci pe mărturia lui Dumnezeu despre Fiul Său:
„Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă și care este Isus Hristos.”
Aceasta este diferența fundamentală dintre tradiția despre relicve și credința întemeiată pe Evanghelie. Iar pentru creștinul baptist, aceasta rămâne esențială:
Nu moaștele ne apropie de Dumnezeu.
Nu tradiția ne mântuiește.
Nu relicvele ne dau viață veșnică.
Ci Hristos.
Doar El.
Autor: Ionel Tuțac,
Fondatorul Muzeului Bibliei România
