Activismul gay era pasiunea mea. În anii adolescenței am avut în permanență gânduri suicidare. Abia în 1985, când am fost copleșit de o depresie paralizantă, am cedat și le-am mărturisit părinților mei, la vârsta de 17 ani, că sunt homosexual. Tata și mama au fost extraordinari – milostivi, buni și înțelegători.
Mi-am declarat public orientarea sexuală încă din liceu, într-o perioadă în care nimeni nu recunoștea în mod deschis că este gay. Apoi, la 18 ani, am fost prima persoană din universitatea mea din Londra care și-a asumat public identitatea gay. Nu eram doar gay – eram gay o sută zece la sută. Toți vedeau asta și îmi confirmau că aceasta era realitatea mea. În particular, mă luptam și cu o impresie puternică că eram o femeie prinsă într-un trup de bărbat.
Eram genul care propovăduiește homosexualitatea. Consideram că vocația mea era să le spun oamenilor că se nasc gay.
Am luptat pentru acceptarea deplină a persoanelor LGBTQ, pentru ca bisericile să-și schimbe învățătura despre homosexualitate și pentru ca legislația să reflecte, în toate privințele, drepturi egale pentru persoanele atrase de același sex.
Am avut sute de parteneri sexuali înainte de a mă așeza la casa mea alături de bărbatul perfect pentru mine, Steve. Am intrat împreună într-o relație monogamă, stabilă și de lungă durată, luptând cot la cot pentru drepturile persoanelor gay.
În timpul relației noastre, un coleg de universitate – un om al rugăciunii – m-a întrebat dacă îmi doresc mai multă dragoste în viața mea. Am răspuns că da – cine nu și-ar dori? M-a invitat la o întâlnire pentru tineri adulți, unde fiecare persoană părea să aibă, în mod evident, o relație personală cu Isus Hristos. În decurs de trei săptămâni, am rostit o simplă rugăciune de pocăință și I-am cerut Duhului lui Dumnezeu să preia controlul asupra vieții mele.
Nu am simțit nimic, dar, crezând prin credință că Dumnezeu locuia acum în inima mea, am început să mă rog în tăcere câteva minute în fiecare zi și să fiu ucenicizat de acel om al rugăciunii.
Steve a început să observe în mine schimbări care îi plăceau. Și el și-a încredințat viața lui Isus. Apoi am început să proclamăm că poți fi în același timp gay și creștin, devenind în Londra un cuplu creștin gay considerat un exemplu.
Pe măsură ce mă apropiam tot mai mult de Isus prin rugăciune, a crescut și disconfortul pe care îl simțeam în relația cu Steve. Simțeam în mod deosebit o nevoie apăsătoare de a-mi acoperi trupul și de a nu-l mai pune la dispoziția celuilalt, așa cum obișnuisem până atunci. Acum înțeleg că Duhul Sfânt trasa o „linie în nisip”.
Am pus capăt relației, simțind că, într-un fel, faptul de a fi bărbat și masculinitatea continuau să reprezinte un mister pentru mine. Am părăsit comunitatea gay și am făcut din biserică noua mea casă, alături de ceilalți credincioși.
Unii lideri creștini au încercat să mă convingă să mă întorc la Steve; alții m-au condamnat aspru. Isus, însă, a continuat pur și simplu să mă iubească.
După ce am renunțat să mă definesc prin atracția mea față de persoane de același sex – atracție care continua totuși să fie puternică și foarte reală –, mi-am îndreptat întreaga atenție spre Isus. Aici a început extraordinara mea călătorie de vindecare prin rugăciune și terapie de foarte bună calitate.
Ideea că atracția sexuală s-ar putea schimba nu-mi trecuse niciodată prin minte. Și de ce mi-ar fi trecut? Crezusem din toată inima afirmația că m-am născut gay.
Pentru mine, terapia însemna pur și simplu confruntarea cu dificultățile emoționale obișnuite. Abia după ce m-am îndepărtat de comunitatea gay am început să recunosc că o mentalitate de victimă se înrădăcinase în mintea mea prin ideologia și activismul LGBTQ+.
De-a lungul timpului, diferite forme de terapie au scos la iveală un munte de durere paralizantă. Faptul că „eram gay” nu a constituit niciodată obiectivul terapiei, dar nici realitatea vieții mele nu putea fi lăsată la ușa cabinetului terapeutului. Interesant este că dialogurile terapeutice pe care le-am purtat atunci riscă să fie în curând considerate ilegale în Regatul Unit.
Terapia m-a ajutat mai mult decât pot exprima în cuvinte. M-am confruntat cu amintiri reprimate ale unor traume din perioada foarte timpurie a vieții, cu abuzuri sexuale extinse suferite în copilărie și cu faptul că, în adolescență, am fost violat în trei ocazii diferite de trei bărbați gay diferiți. Toate acestea mă făcuseră uneori să-mi pun profund sub semnul întrebării propriul gen, pentru că orice sentiment al masculinității mele fusese treptat zdruncinat.
Pocăința, iertarea și căutarea călăuzirii lui Dumnezeu de-a lungul parcursului meu terapeutic și spiritual au devenit noua mea normalitate.
După câțiva ani în acest ritm terapeutic și spiritual, erotizarea compulsivă a bărbaților s-a diminuat. Nu acesta fusese planul. În mod neașteptat, pe măsură ce bărbații au încetat să mai reprezinte un mister pentru mine, femeia a devenit misterul pe care îmi doream să-l descopăr.
Am început să ies la întâlniri, în cele din urmă m-am căsătorit cu o femeie, iar astăzi iubesc faptul că sunt tată. Da, terapia și rugăciunea m-au schimbat. Am devenit ceea ce consider a fi sinele meu cel mai autentic, în armonie cu biologia și fertilitatea mea. Pot spune cu sinceritate că viața nu a fost niciodată mai bună.
Interesant este că, dacă nu aș fi început acea terapie profundă, nu aș fi descoperit niciodată amintirile dureros de reprimate ale abuzurilor și agresiunilor sexuale extinse. Credința mea în Hristos mi-a dat curajul să-mi înfrunt abuzatorii.
Ani mai târziu, am ajuns să-l aduc în fața justiției pe cel mai frecvent dintre abuzatorii mei din copilărie. Faptele sale distruseseră viețile a zeci, dacă nu chiar sute de copii. Mărturia mea a contribuit decisiv la verdictul de vinovăție, iar alți copii au fost astfel protejați de repetarea acțiunilor sale diabolice.
De trei decenii merg alături de numeroase persoane vulnerabile care se confruntă cu atracții sexuale nedorite și cu întrebări legate de gen. Vocile lor sunt rareori, dacă nu chiar niciodată, auzite. În peste jumătate dintre poveștile lor apare un anumit element de abuz sexual în copilărie. În toate poveștile lor există, într-o formă sau alta, dificultăți în dezvoltarea maturității emoționale. Nu este de mirare, în opinia mea, că în comunitatea LGBTQ+ există probleme legate de o cultură a folosirii și abuzării celuilalt, precum și dificultăți serioase privind sănătatea mintală. Problemele profunde sunt ignorate.
Mă întreb unde aș fi astăzi dacă nu aș fi acceptat o terapie care mi-a fost de folos. Aș fi mort, asemenea lui Steve, care a murit în jurul vârstei de 40 de ani? Sau asemenea vărului meu gay, care și-a luat viața la câteva luni după ceremonia sa civilă cu un partener de același sex? Sau asemenea unui alt prieten, care s-a sinucis la câteva săptămâni după „căsătoria” sa cu un partener de același sex, după ce pacea interioară pe care ceremonia părea să i-o promită lui și partenerului său de lungă durată nu s-a materializat?
Mă întreb câți copii au fost feriți să devină victime ale propriului meu abuzator din copilărie.
Mă întreb câți agresori continuă încă să abuzeze pentru că victimele lor nu au reușit niciodată să-și descopere cu adevărat și să-și confrunte trecutul.
Guvernul britanic a elaborat propuneri pentru interzicerea terapiilor de conversie, care includ introducerea unei noi infracțiuni, precum și măsuri de natură civilă. Autoritățile susțin că au analizat dovezile disponibile, au ascultat părțile interesate, au învățat din experiența altor țări și au identificat lacune în legislația britanică. Dar, în opinia mea, au ascultat doar o singură parte a poveștii.
Mii de bărbați și femei care se confruntă în mod privat cu atracția față de persoane de același sex, disforia de gen și amintiri sau flashback-uri îngrozitoare provocate de abuzuri și agresiuni sexuale merg în fiecare zi la terapeuți. Mulți se sprijină și pe echipele de consiliere pastorală din biserici. Acești oameni îi ajută să-și păstreze echilibrul psihic. Ajută la menținerea căsniciilor și familiilor. Aduc recuperare și vindecare în locuri pe care puțini îndrăznesc să le confrunte singuri.
Un grup care are de câștigat din demonizarea terapiei și a rugăciunii pentru cei care se confruntă cu probleme legate de sexualitate și identitate este, în opinia mea, cel al agresorilor, care se prezintă drept victime și îi reduc la tăcere pe cei care îndrăznesc să le conteste agenda.
Este timpul ca orice persoană – și în special comunitatea creștină – care se preocupă cu adevărat de cei care se confruntă cu suferință în domeniul sexualității și identității să ia atitudine și să-i confrunte ferm pe politicieni. În opinia autorului, numai respingerea categorică a proiectului de lege privind „practicile de conversie” aflat în fața Parlamentului poate crea un viitor mai sigur și mai incluziv.
Sursa | Christian Today
