Stiri Crestine – Fii un crestin informat!

1 Iulie
1 împăraţi22.19-40
Cei patru sute de profeţi au anunţat într-un singur glas ceea ce dorea împăratul. Ce riscă ei? Dacă Ahab câştigă războiul, prezicerea lor se va confirma. Iar dacă nu se va mai întoarce, nici nu le va mai putea face vreun reproş. Alături de aceşti profeţi mincinoşi, un singur profet al Domnului, credinciosul Mica, face cunoscut adevărul cu curaj şi trebuie să sufere pentru el. Asemeni capitolului 18, şi acesta ne pune în gardă cu privire la un pericol: cel de a judeca dacă un lucru este bun sau rău după numărul celor care-1 practică. Oamenii de astăzi, asemenea lui Ahab, „îşi vor strânge o mulţime de învăţători după pof¬tele lor” (2 Timotei 4.3). Nu le place să audă vorbindu-se în special despre o judecată eternă, de aceea găsesc, pentru liniştea lor, învăţători care le promit că, în final, totul va fi bine. Dar, mai devreme sau mai târziu, Dumnezeu îi va face de ruşine pe toţi mincinoşii. Cuvântul Lui este adevărul (Ioan 17.17).
Pe Iosafat, lipsa curajului aproape că-1 costă viaţa. L-a urmat pe Ahab, de teama să nu-1 supere. Dar acesta din urmă, cu laşitate, a căutat să deturneze atenţia adver¬sarilor şi a eforturilor lor înspre Iosafat. Însă şiretlicul său nu L-a înşelat pe Domnul, care avea ochii îndreptaţi asupra unuia dintre împăraţi pentru a-1 scăpa, iar asupra celuilalt, pentru a-Şi împlini judecata necruţătoare (vezi Psalmul 7.12-13).

2 Iulie
1 împăraţi 22.41-53
Domnia lui Iosafat este reluată în detaliu în Cartea 2 Cronici. Ne vom opri totuşi aici asupra unui fapt foarte instructiv. Iosafat pregătise o flotă care să meargă la Ofir după aur. Dar mâna lui Dumnezeu îl opreşte; vasele îi sunt sfărâmate. Se va încăpăţâna el? Dimpotrivă, se va supune! Împăratul lui Israel este gata să-i ofere ajutorul navigatorilor săi, dar de data aceasta ştie să-i răspundă „nu”!
Oare n-am avut toţi experienţa unor planuri mari pe care le-am făcut şi care au fost reduse la nimic în urma unei singure lovituri, prin împrejurări neaşteptate? La fel a fost şi cu Iov, care a strigat: „Planurile mele s-au năruit, – gândurile dragi ale inimii mele” (Iov 17.11). Ca să facă să ne eşueze asemenea planuri, Dumnezeu Se foloseşte de diferite mijloace: vreme rea, boală, lipsă de bani, insucces la examen …! Şi acestea sunt întotdeauna dureroase. Dar, în loc să ne tulburăm sau să insistăm, ar fi bine să aflăm mai întâi dacă planurile noastre au avut într-adevăr aprobarea Domnului. Un duh zdrobit are mai multă valoare în ochii Lui decât corăbii sfărâmate.
Ultimul paragraf ne duce înapoi la curtea îm¬părătească a lui Israel. Acolo îl vedem pe noul împărat, Ahazia, slujind lui Baal şi prosternându-se în faţa lui. Aceasta este trista notă finală a cărţii 1 împăraţi.

3 Iulie
2 împăraţi 1.1-10
De la începutul acestei cărţi îl vedem pe mizerabilul Ahazia făcând încă un pas mai departe în idolatrie, îmbolnăvindu-se, trimite soli la Baal-Zebub (domnul muştelor sau al murdăriei), ca să-1 întrebe. Fapt cu atât mai sinistru cu cât, în spatele acestui idol, se află Satan care se face adorat – el, pe care iudeii îl vor numi Beelzebul, căpetenia demonilor (Matei 12.24)!
Atunci, din partea Domnului, sfârşitul lui Ahazia este hotărât şi Ilie are misiunea să i-1 anunţe, precum altădată tatălui acestuia. Dar, în timp ce Ahab manifestase o oarecare smerenie, Ahazia, din contră, nu se preocupă decât să-1 prindă pe profet, chiar prin violenţă, dacă este nevoie. Ne ducem astfel cu gândul la faptele criminale ale unui alt împărat, răutăciosul Irod, împotriva lui Ioan Botezătorul (pe care Cuvântul îl aseamănă frecvent cu Ilie – comparaţi hainele lor în v. 8 şi Marcu 1.6). Această revoltă deschisă împotriva Domnului aduce imediat o pedeapsă solemnă.
Astfel Ahazia îl întrece pe tatăl său în răutate. El avusese înainte doar exemplul trist al părinţilor săi, Ahab şi Izabela. Dar ce să spunem atunci despre tinerii şi tinerele crescuţi de părinţi evlavioşi şi care, în pofida unui asemenea privilegiu, s-au dus după idolii lumii?

4 Iulie
2 împăraţi 1.11-18
În îndărătnicia lui, Ahazia a trimis o a doua căpetenie peste cincizeci ca să-1 aducă pe Ilie. Somaţia lui este mai obraznică: „Grăbeşte-te să cobori!” Ea primeşte acelaşi răspuns cutremurător.
La Cârmei, focul n-a căzut din cer asupra celor care asistau, ci asupra jertfei – imagine a judecăţii divine că¬zând asupra lui Hristos, în vederea aducerii inimii popo¬rului Său înapoi la Dumnezeu. Dar acum, pe acest alt munte, focul trebuie să coboare ca judecată asupra oame¬nilor răzvrătiţi.
Isus, Jertfa sfântă, a rămas singur să cunoască inten¬sitatea mâniei divine. La sfârşitul harului, cei care nu vor fi crezut vor trebui ei înşişi să se supună acestei judecăţi neschimbabile, şi aceasta pentru eternitate (Romani 1.18).
Această zi a judecăţii n-a sosit încă. Din acest motiv, când ucenicii Iacov şi Ioan, referindu-se la această scenă, îi propun Domnului să coboare foc din cer peste un sat al samaritenilor, El trebuie să îi mustre aspru (Luca 9.54,55).
Căpetenia peste a treia ceată de cincizeci este probabil unul dintre cei şapte mii despre care Domnul îi vorbise profetului. El vorbeşte cu respect, cu umilinţă şi cu afecţiune pentru soldaţii săi. Ilie va merge cu el ia împărat, dar numai pentru a-şi repeta cuvânt cu cuvânt mesajul iniţial, care se va împlini curând prin moartea lui Ahazia.

5 Iulie
2 împăraţi
2.11-14
În timp ce înălţarea la cer a lui Enoh este rezumată în Scriptură în numai două versete (Geneza 5.24; Evrei 11.5), Dumnezeu ne permite (atât nouă, cât şi lui Elisei) să o urmărim în detaliu pe cea a lui Ilie. Acest eveniment glorios ne reaminteşte de altele două: unul trecut, celălalt încă viitor. Scena trecută este ridicarea Domnului la cer. Asemenea lui Ilie, Isus a parcurs drumul poporului Său Israel, ale cărui etape le avem înfăţişate aici: Ghilgal, Betel, Ierihon şi, în final, Iordanul. După cum Elisei a refuzat să se despartă de Ilie, tot aşa ucenicii au fost ataşaţi de Domnul Isus. „La cine să ne ducem?”, I-a spus Petru (Ioan 6.68; de citit şi Ioan 11.16). De asemenea, ei vor fi şi martorii ridicării Sale la cer (Fapte 1.9). Apoi, conform promisiunii pe care le-o făcuse, Duhul Sfânt coboară peste ei cu putere, fapt ce ne vorbeşte de duhul lui Ilie venind să se odihnească peste Elisei după înălţarea stăpânului său la cer.
Acest capitol ne poartă gândul şi spre o scenă viitoare: Răpirea tuturor celor răscumpăraţi „în nori, … pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh” (1 Tesaloniceni 4.17). Asemenea lui Ilie, suntem în călătorie, fiindu-ne cunoscut ce se va întâmpla cu noi. Este aceasta o speranţă care ne bucură inima?

6 Iulie
2 împăraţi
2.15-25
„Fiii” profeţilor erau în realitate ucenicii lor, trăind împreună, învăţaţi de Cuvânt şi folosiţi de Domnul în serviciul Său. Cei din Ierihon, asemenea lui Toma mai târziu, nu pot să creadă misteriosul eveniment care tocmai avusese loc.
Elisei, la Ierihon, îl reprezintă pe Hristos venit prin har în această lume, o lume purtând sigiliul morţii şi al sterilităţii. Viaţa îi poate fi adusă numai prin puterea purificatoare a harului (sarea), conţinută şi manifestată în omul cel nou (vasul nou). Fiecare credincios este de asemenea chemat să fie în aceeaşi lume „un vas spre onoare, sfinţit, folositor Stăpânului, pregătit pentru orice lucrare bună” (2 Timotei 2.21).
Infricoşătoarea scenă care urmează ne aminteşte de ju¬decăţile pregătite pentru batjocoritori (Prov. 19.29). Băie¬ţaşii din Betel L-au insultat pe Domnul însuşi. „Suie-te, chelule” era o sfidare la adresa lui Elisei, pentru a fi răpit la cer ca Ilie. Apostolul Petru ne spune că în zilele din ur¬mă vor veni batjocoritori umblând după poftele lor şi zi¬când: „Unde este promisiunea venirii Lui?” (2 Pet.3.3, 4).
Apoi vin ursoaicele. Ursul este asociat în Biblie cu leul: Satan. Cât de solemn este acest lucru! Dacă copiii dis¬preţuiesc Cuvântul, Dumnezeu va putea permite ca ei să ajungă prada lumii şi a prinţului ei, de altfel, o soartă mai rea decât moartea, pentru că în joc se află mântuirea sufletului lor.

7 Iulie
2 împăraţi
3.1-15a
Ioram, fratele lui Ahazia, devine împărat peste Israel. Cu toate că şi el face ce este rău înaintea Domnului, se remarcă o ameliorare faţă de purtarea tatălui şi a mamei sale. El renunţă oficial la închinarea faţă de Baal.
Primul verset din această carte menţionase deja răzvrătirea Moabului. Ea îi oferă lui Ioram ocazia să organizeze o ofensivă împotriva acestui popor, sprijinindu-se pe aliaţii cei mai apropiaţi: pe împăratul lui Iuda şi pe cel al Edomului. Din nefericire, Iosafat nu a învăţat din lecţia serioasă avută cu Ramotul Galaadului. El dă sugestiei lui Ioram acelaşi răspuns pe care-1 dăduse mai înainte lui Ahab (v. 7; 1 împăraţi 22.4).
Expediţia se află pe punctul de a sfârşi rău. Ioram îl acuză pe Domnul, cu toate că el însuşi este răspunzător de întreaga acţiune. Multe persoane sunt la fel. Îl acuză pe Dumnezeu de nenorocirile lor, în loc să se pocăiască. Proverbe 19.3 confirmă că „nebunia omului îi suceşte calea şi inima lui se întărâtă împotriva Domnului”. Cât despre Iosafat, în sfârşit se interesează de Cuvântul Domnului! În faţa celor trei împăraţi, atât de trist şi de nepotrivit asociaţi, Elisei stă stingherit. Nu ne aminteşte aceasta de jugul nepotrivit cu cei necredincioşi, faţă de care creştinii sunt atât de serios avertizaţi? (2 Cor. 6.14).

8 Iulie
2 împăraţi 3.15b-27
Din partea Domnului, Elisei face cunoscut mijlocul de scăpare şi, ca întotdeauna, acest mijloc este credinţa. Înainte să primească ceva, ei trebuie să înceapă prin a săpa gropi. Cu cât vor săpa mai mult, cu atât va fi mai multă apă. Însă această apă, să remarcăm, a venit „dimi¬neaţa, pe când se aducea darul de mâncare” (v. 20). Oare nu la Ierusalim, departe de acest ţinut, era locul unde se oferea jertfa? Cu toate acestea, datorită acestei jertfe, apa începe să curgă. Înţelegem ce semnifică aceasta: Toate binecuvântările noastre decurg din lucrarea Domnului la cruce.
Dar apele, care ar putea ilustra salvarea pentru armatele lui Israel, aduc în urma lor distrugerea moabiţilor. Ca o paralelă, moartea lui Isus, care înseamnă mântuire pentru cei care cred, reprezintă, în acelaşi timp, condamnarea lumii (Ioan 16.8).
Înşelaţi de aparenţe, moabiţii sunt învinşi, iar ţara le este devastată. Iar ceea ce face împăratul lor – oribilul sacrificiu al fiului său întâi-născut – produce consternare în tabăra învingătorilor. În final, cele trei armate se despart, fără ca participanţii la această expediţie neplă¬cută să fi realizat vreun beneficiu real. Să fim siguri că rezultatul a ceea ce nu întreprindem cu Dumnezeu va fi întotdeauna acelaşi.

9 Iulie
2 împăraţi 4.1-17
Capitolul nostru ni-1 arată pe Elisei, simbol al Domnu¬lui Isus, ca sursă de binecuvântare pentru două familii. Cea dintâi este săracă: O văduvă cu doi copii se află la mila unui creditor fără milă. Dar credinţa ei îi spune cui să se adreseze (Psalmul 68.5) şi primeşte acel ulei preţios şi abundent atât timp cât există vase goale de umplut
Vânduţi prin păcatele noastre lui Satan, înspăimân¬tătorul creditor, acesta are aşadar drepturi câştigate asupra noastră (Isaia 50.1). Există totuşi o cale: să ne întoarcem spre Domnul; şi vom primi puterea divină, după măsura credinţei noastre (vasele goale), nu numai pentru salvarea acelora pe care-i iubim, ci şi pentru viaţa de toate zilele (v. 7).
A doua familie este cu totul diferită. Aceştia sunt oa¬menii bogaţi: cu toate acestea, omul lui Dumnezeu este primit aici cu simplitate. El se simte ca acasă, iar gazdele lui sunt de asemenea fericite să-1 aibă în mijlocul lor. Ce bun exemplu pentru noi!
Oare Domnul Isus Se simte cu adevărat în largul Lui în casa noastră şi, de asemeni, în inima noastră? Putem noi să-I arătăm Lui totul, să-I spunem Lui totul, să-I încredinţăm dorinţele noastre tainice? Pentru a le lua la cunoştinţă, nu are nevoie de un intermediar, precum foloseşte aici profetul (pe Ghehazi). Şi le va împlini, dacă aceste dorinţe corespund gândurilor Lui (Psalmul 37.4).

10 Iulie
2 împăraţi 4.18-31
Domnul i-a dat un copil evlavioasei sunamite. Dar El doreşte să facă pentru ea şi mai mult decât atât: vrea ca ea să-I cunoască puterea de a învia morţii. Un nou copil sosit în familie este o sursă de bucurie pentru părinţi şi, de asemenea, pentru fraţii şi surorile lui. Dar ceea ce va avea mai mare preţ în ochii lui Dumnezeu va fi naşterea din nou a acestui copil; cerul întreg se va bucura. Nu este oare cea mai mare minune când un om trece de la moarte la viaţă? Aceasta se numeşte convertire. Isus o împlineşte încă în familiile noastre în aceste zile. Am trecut noi printr-o astfel de experienţă?
Să-L privim pe Mântuitorul aflat în casa Martei, în Betania. Ajungând acolo, El era primit cu respect şi afecţiune, asemeni lui Elisei la sunamită. Dar a fost nece¬sar ca această familie să-L cunoască sub un nume nou: „învierea şi Viaţa” (Ioan 11.25). Isus nu Se afla acolo în momentul când ei erau loviţi de doliu, iar întârzierea Sa putea fi luată drept indiferenţă. Dar a fost necesar să fie încercată credinţa lor, întocmai ca cea a sunamitei din textul nostru. „Este bine”, spune ea, în ciuda tuturor apa¬renţelor. Cât despre noi, care ne plângem în faţa unor lucruri atât de mărunte, să nu uităm, în nici una din dificultăţile prin care trecem, de acest cuvânt de încredere deplină: „Este bine”!

11 Iulie
2 împăraţi 4.32-44
Întocmai cum vorbeşte Evrei 11, capitolul credinţei: „femeile i-au primit pe morţii lor prin înviere” (Evrei 11.35), la fel a fost cu văduva din Sarepta, iar acum cu fericita sunamită. Dar ce contrast cu scena de la mor¬mântul lui Lazăr, unde o simplă chemare a Stăpânului Vieţii este suficientă să readucă la viaţă un om mort de patru zile! In curând, toţi răscumpăraţii adormiţi vor auzi „strigătul de strângere laolaltă” al Celui care a învins moartea şi vor fi înălţaţi cu putere (1 Tesaloniceni 4.16).
Incidentul cu colocinţii (curcubeţii) din oală ne arată cum omul, cu bune intenţii uneori, nu face decât să strice ceea ce Dumnezeu doreşte să-i ofere. Să veghem deci ca nimic să nu adăugăm la Cuvânt, hrana sufletelor noastre (Galateni 1.7, 8). Ce multe sunt scrierile religioase în care se găseşte amestecată cu adevărul divin şi puţină otravă!
Omul din Baal-Şalişa, al cărui sac devine pentru Elisei mijlocul de a hrăni o sută de oameni, ne aminteşte încă o dată de scenele din evanghelii (Matei 14.15-21; 15.32-38). Dar şi acolo este vizibilă diferenţa dintre profet şi Cel care face mulţimea să se aşeze pentru a-i hrăni cu miile în virtutea propriei Sale puteri (Psalmul 132.15).

12 Iulie
2 împăraţi 5.1-14
Iată-1 pe Naaman, căpetenia oştirii împăratului Siriei, un erou acoperit de glorie şi de distincţii. Şi totuşi există ceva care face din acest măreţ personaj cel mai de plâns dintre oameni: frumoasa-i uniformă acoperă un trup ros de lepră. În acelaşi fel, boala păcatului a corupt orice fiinţă omenească, inclusiv pe cei mai distinşi oameni.
In casa lui Naaman locuieşte însă un tânăr mesager al veştii bune. O fetiţă luată captivă îşi depune simpla măr¬turie despre puterea omului lui Dumnezeu. Nimeni nu este vreodată prea tânăr ca să fie un martor al Domnului Isus.
Naaman se pune la drum şi, după un ocol pe la palatul lui Ioram, primeşte mesajul lui Elisei. Şi astăzi încă, Dumnezeu are un mesaj pentru păcătoşi: Cuvântul Lui scris. Mulţi nu cred că Dumnezeu Se adresează lor în felul acesta şi nu acceptă Biblia ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu. De asemenea, mulţi găsesc că mântuirea este prea simplă. Îndrumarea dată lui Naaman este aceeaşi cu cea pe care Isus a dat-o omului născut orb: „Mergi şi spală-te” (v. 10; Ioan 9.7). Dumnezeu nu cere omului lucruri mari (v.13), ci numai atât: să se recunoască mur¬dar, mort în greşelile lui (Efeseni 2.1, 5; Coloseni 2.13). Cât despre lucrurile mari, Dumnezeu însuşi le-a împlinit pentru sărmanii păcătoşi printre care ne număram şi noi.
13 Iulie
2 Impăraţi
5.15-27
Primul lucru pe care îl face Naaman după vindecare este să meargă să-i mulţumească celui care a contribuit la aceasta – fapt ce ne aminteşte de acel unul dintre cei zece leproşi curăţiţi de Domnul, care, „văzând că a fost vindecat, s-a întors (înapoi), glorificându-L pe Dumnezeu cu glas tare” (Luca 17.15). Şi era tot un străin.
Naaman trebuie apoi să înveţe că mântuirea este absolut gratuită. Atât de mulţi oameni nu ajung niciodată să accepte acest fapt care este cu atât mai clar cu cât ei îi văd pe unii membri ai clerului trăgând profit personal din religie: cel numit „câştig josnic” (1 Timotei 3.8; Tit 17; 1 Petru 5.2). Ghehazi ne face să ne gândim la aceasta. Purtarea lui, dictată de dragostea de bani, a prejudiciat înţelegerea lui Naaman cu privire la gratuitatea darului lui Dumnezeu. Inima omului lui Dumnezeu, preocupată de acest „nou convertit”, a urmărit în întregime scena. Fapta necinstită este adusă la lumină şi lacomul îşi pri¬meşte pedeapsa (comp. cu Fapte 5.1-11). „Este timp de luat argint, … haine?” întreabă Elisei, a cărui întreagă avere era mantaua sa de profet. Întrebare serioasă pentru fiecare dintre noi! Ca ucenici ai unui învăţător care a fost „Cel sărac”, veghind la întoarcerea Sa, nu este timpul să ne îmbogăţim şi să căutăm satisfacţii aici jos! (vezi şi Iacov5.3 şi Hagai 1.4).

14 Iulie
2 împăraţi 6.1-17
„Locul în care stăm … este prea strâmt”, îi spun lui Elisei fiii profeţilor. Este ceea ce auzim uneori cu privire la creştinism. În ochii lumii, cu siguranţă, viaţa credin¬ciosului pare prea strâmtă: se privează de atâtea lucruri! Dacă ajungem să judecăm în felul acesta, este pentru că privim prea jos. În realitate, „cerul”, în toată vastitatea lui, se întinde în faţa noastră.
Micul incident care urmează este mişcător în simplitatea lui. Elisei este deopotrivă preocupat să redea o unealtă celui care o foloseşte şi un copil mamei sale, înviindu-1. La fel îl vedem pe Domnul gloriei spălând picioarele ucenicilor Săi sau pregătindu-le o masă (Ioan 13.5; 21.13). Nimic nu este prea mic pentru Domnul Isus. N-am experimentat oare deja fiecare dintre noi lucrul acesta?
Apoi începe războiul dintre Israel şi sirieni. Dar în apropiere există o a treia armată, de care numai profetul are cunoştinţă. Aceştia sunt războinicii cereşti: îngeri pe care Dumnezeu i-a aşezat ca un zid de foc împrejurul slujitorului Său (vezi Psalmul 34.7 şi Judecători 5.20). Pentru a-i vedea, sunt necesari ochii credinţei. Ca şi în cazul lui Elisei aici, Isus în Ghetsimani a îndreptat gândurile ucenicului Său Petru spre cele douăsprezece le¬giuni de îngeri pe care Tatăl Său I le-ar fi pus la dispoziţie, dacă ar fi vrut să le ceară (Matei 26.53).

15 Iulie
2 împăraţi 6.18-33
De trei ori în acest capitol, ca răspuns la rugăciunea profetului, ochii se deschid (v. 17 şi 20) sau, din contră, orbesc (v. 18). Să-I cerem Domnului să-i deschidă pe ai noştri. Să nu pierdem din vedere, cum a făcut slujitorul lui Elisei, puterea divină care se află la dispoziţia noastră, „îmi ridic ochii spre munţi, de unde îmi va veni ajutorul, spune psalmistul (Psalmul 121.1). Ilie fusese un profet exclusiv al judecăţii. Elisei, prin contrast, are privilegiul să folosească o a doua armă, şi mai eficace: harul. El arată îndurare faţă de vrăjmaşii lui şi copleşeşte răul prin bine. Gândurile ni se întorc din nou spre Isus. El a folosit, într-o manieră perfectă, atât puterea, cât şi harul. După ce, cu un cuvânt, îi făcuse pe cei care veniseră să-L prindă să cadă cu faţa la pământ, 1-a vindecat pe slujitorul a cărui ureche fusese tăiată de ucenicul impulsiv (Ioan 18.6; Luca 22.51).
Ospăţul cel mare ne face să ne gândim, pe de altă parte, la marea „cină” a harului (Luca 14.17). Dumnezeu i-a invitat acolo pe cei care-I erau vrăjmaşi.
Dar fapta generoasă a lui Elisei nu va fi recom¬pensată! Sirienii asediază Samaria, determinând o foa¬mete cu consecinţe deosebit de grave. Însă Domnul Se va folosi de ea în mod just, pentru a-Şi demonstra în acelaşi timp şi puterea Sa şi harul Său.

]6 Iulie
2 împăraţi 7.1-8
Locuitorii Samariei au ajuns la capătul disperării. Acum este timpul ca Dumnezeu să acţioneze. La încer¬carea împăratului de a-1 omorî, Elisei, profetul harului, răspunde cu o veste bună: aceea a eliberării. Mântuirea este încă proclamată astăzi. Dar ce mulţi sunt aceia care, asemenea acestui ofiţer, manifestă faţă de ea neîncredere şi dispreţ!
Patru sărmani leproşi sunt folosiţi pentru aducerea ştirii despre această salvare (compară cu 1 Cor. 1.28). Fără vreo intervenţie omenească, armata siriană a fost pusă în derută. Domnul însuşi a repurtat victoria. Tot aşa a fost la cruce, unde Isus a triumfat singur asupra tuturor vrăjmaşilor noştri. Noi am fost asemeni acestor sărmani leproşi, păcătoşi într-o situaţie disperată, condamnaţi la o moarte sigură şi eternă. Dar această moarte este acum nimicită pentru cel credincios. În locul ei, el găseşte viaţă, pace, libertate, belşug de bogăţii spirituale pentru prezent şi un viitor asigurat. Acestea sunt roadele victoriei lui Hristos la cruce. Vrăjmaşul a fost învins pe deplin. Şi să remarcăm faptul că a fost suficient doar să se scoale şi să meargă pentru a lua în stăpânire aceste lucruri (v. 5; compară cu Luca 15.18). Aţi făcut pasul acesta? Sau, cu adevărat, staţi încă „în întuneric, … în ţinutul şi în umbra morţii”? (Matei 4.16).

17 Iulie
2 împăraţi 7.9-20
„Ziua aceasta este o zi de veste bună” (v. 9). Ah, dacă o cunoaştem – această veste bună a Evangheliei -să n-o păstrăm din egoism numai pentru noi! Să ne grăbim să răspândim fericitul mesaj celor care sunt încă nefericiţi şi care nu cunosc salvarea divină. „Iată, acum este ziua mântuirii” (2 Corinteni 6.2). Oare nu vom fi vinovaţi dacă tăcem? (vezi Ezechiel 33.6). Este ceea ce conştiinţa le spune acestor patru leproşi; şi, fără să aştepte dimineaţa, ei se grăbesc să dea de ştire străjerilor cetăţii. Dar ascultaţi ce argumente îi întâmpină! Împăratul şi servitorii lui ţin un consiliu, trecând în revistă toate explicaţiile posibile înainte de a o accepta pe cea mai simplă şi mai minunată: Această eliberare este aceea pe care o anunţase profetul; ea vine de la Domnul. „O, nepricepuţilor şi înceţi cu inima ca să credeţi toate câte au spus profeţii”, Se putea mira Domnul Isus (Luca 24.25). Scăparea era chiar la poartă. Dar, pentru ofiţerul care nu crezuse, acolo se afla şi judecata. Singur el nu se va bucura de prada abundentă. Cuvântul Domnului s-a împlinit literă cu literă. Şi întotdeauna este aşa!

18 Iulie
2 împăraţi 8.1-29
La începutul capitolului 8 apar din nou persoane cunoscute: femeia sunamită, căreia Domnul i-a purtat de grijă în timpul unei foamete; apoi Ghehazi, care pare să fi prosperat în pofida leprei lui (subiect pe care, cu siguranţă, preferă să-1 păstreze sub tăcere). îl găsim, în adevăr, la curtea împărătească, unde Dumnezeu îl folo¬seşte pentru ca dreptatea să triumfe de partea sunamitei.
În continuare sunt relatate vizita lui Elisei la Damasc şi întâlnirea lui cu Hazael. Acesta din urmă comite un omor, luând astfel tronul Siriei în locul lui Ben-Hadad. Acest om, cândva martor la vindecarea lui Naaman, moare într-un fel ruşinos.
In final, în versetele 16-29 vedem cursul istoriei paralele a împăraţilor lui Israel şi Iuda. Ioram, fiul lui Iosafat, este departe de a urma exemplul bun al tatălui său; şi ni se arată şi motivul: „pentru că fiica lui Ahab îi era soţie” (v. 18). Observaţi încă o dată ce mare este influenţa unei soţii sau a unui soţ asupra perechii sale. Ioram al lui Iuda este deci cumnatul lui Ioram, împăratul lui Israel, pe care-1 cunoaştem bine. Şi, la rândul lui, fiul său Ahazia devine „ginerele casei lui Ahab” (v. 27). Sunt alianţe bune în opinia lumii, dar, în ochii Domnului, ele reprezintă grave infidelităţi. Vom constata prea des tragicele lor consecinţe.

19 Iulie
2 împăraţi 9.1-15
Cu mult timp în urmă, pe muntele Horeb, Domnul i-1 desemnase lui Ilie pe Iehu ca succesor al casei lui Ahab (1 împăraţi 19.16). însă Dumnezeu nu Se grăbeşte niciodată când este vorba de judecată. Numai atunci când toate celelalte resurse ale harului Său s-au epuizat, decide să acţioneze. Nu Elisei va fi acela care îl va unge pe acest nou împărat ca exercitant al justiţiei, şi aceasta, în mod sigur, deoarece este profetul harului. Un tânăr dintre fiii profeţilor este ales pentru acest serviciu. Faptul în cauză ne arată că o misiune, chiar importantă, poate fi uneori încredinţată de Domnul unui tânăr. Trebuia să se prezinte personal la cartierul general al armatei lui Israel din garnizoana de la Ramot-Galaad şi să toarne uleiul ungerii împărăteşti pe capul lui Iehu, care avea probabil investiţia de comandant-şef. Nu era îndeajuns lucrul acesta ca să-1 intimideze pe tânărul profet? Dar, când ascultăm de Dumnezeu, putem conta pe ajutorul Lui în cele mai dificile situaţii. Versetul 7 ne arată că Dumnezeu nu uită suferinţele alor Săi (Luca 18.7, 8). Cu cât mai mult îşi aminteşte El de sângele Fiului Său, dat la moarte prin mâna oamenilor vinovaţi!
Ales de Domnul, aclamat de ofiţerii săi, noul împărat intră imediat în acţiune, fără să piardă nici un moment.

20 Iulie
2 împăraţi 9.16-29
Iehu este un om ager şi plin de energie. Pe cât de spontan îşi concepe planul, pe atât de rapid îl pune în aplicare. Urmat de o ceată de oameni credincioşi lui, îşi conduce cu înverşunare carul la destinaţie, la Izreel. Văzându-1, ne gândim la acest Călăreţ urmat de armatele cereşti care vine să împlinească judecata „mâniei aprinse a lui Dumnezeu cel Atotputernic”. Numele Lui este: „Cu¬vântul lui Dumnezeu” sau, de asemeni, „împăratul împă¬raţilor şi Domnul domnilor”, cu alte cuvinte, Hristos în¬suşi. Apoi dispensaţia harului va lua sfârşit (Ap. 9.11-16).
„Este pace?” întreabă neliniştit Ioram prin mesageri; apoi mai întreabă o dată când ajunge în faţa celui trimis să execute judecata asupra lui. Dar ce spune Scriptura? „Pentru cei răi nu este pace” (Isaia 57.21). Dimpotrivă, „când spun: «Pace şi siguranţă!», atunci deodată vine pieirea peste ei” (1 Tesaloniceni 5.3). A sosit momentul ca împăratul lipsit de evlavie să dea socoteală. Harul îi fusese vestit adesea prin Elisei; dar împăratul a rămas surd la cuvintele lui. „Trădare!” strigă el. „Pedeapsă!” ar fi trebuit să spună mai degrabă, pentru că mâna lui Dumnezeu este aceea care-1 străpunge prin inimă, făcând ca trupul să-i fie aruncat chiar în ogorul lui Nabot unde, potrivit profeţiei neschimbătoare, s-a împlinit sfârşitul casei însângerate a lui Ahab.

21 Iulie
2 împăraţi 9.30-37; 10.1-11
După moartea lui Ioram şi cea a nepotului său Ahazia, rămâne în scenă personajul cel mai nefast din întreaga familie regală: regina mamă, habela. Ea tocmai aflase de moartea fiului ei (deoarece îl numeşte pe Iehu ucigaşul stăpânului său); dar, în loc să-1 plângă, într-o ultimă izbucnire de vanitate, bătrâna regină se împodobeşte şi-şi fardează ochii (Ieremia 4.30). Apoi se aşază la fereastră ca să-1 insulte şi să-1 batjocorească pe cel care se prezintă. La apelul lui Iehu, propriii servitori o aruncă pe fereastră pe această blestemată femeie, din care, în câteva clipe, câinii nu mai lasă decât nişte rămăşiţe însângerate, de nerecunoscut. Un sfârşit oribil pentru personajul care va deveni în Scriptură personificarea puterii corupte în Biserică! (Apocalipsa 2.20).
Bătrânii Samariei şi căpeteniile din Izreel, precum altădată în cazul lui Nabot, sunt gata să comită crime ca să placă noului monarh. Dar mâna Domnului se afla în spatele acestei laşităţi şi putem fi siguri că nici unul dintre cei şaptezeci de fii ai lui Ahab nu merita cruţarea, pentru că, în acord cu Ezechiel 18.17, fiul care a împlinit poruncile Domnului „nu va muri pentru nelegiuirea tatălui său, (ci) va trăi negreşit!

22 Iulie
2 împăraţi 10.12-27
Continuându-şi misiunea de răzbunare, Iehu întâlneşte un grup de tineri voioşi, care merg pe drumul lor fără nici o grijă. Ei sunt cei patruzeci şi doi de fraţi (sau veri) ai lui Ahazia. Fără să cunoască lucrurile tocmai întâmplate, ei vin să facă o vizită iluştrilor tineri ai celeilalte familii îm¬părăteşti… mai precis acelora ale căror capete, şaptezeci, se aflau toate în acel moment strânse în două grămezi la poarta Izreelului. Ei bine, îi vor întâlni în moarte! Să ne gândim la nenumăraţii tineri şi tinere a căror singură preocupare este să se bucure de viaţă, uitând că moartea îi poate lua oricând prin surprindere, fără să fie pregătiţi pentru ea (Eclesiastul 11.9). Da, ce mulţi dintre ei au întâlnit moartea dintr-o dată, de exemplu într-un accident rutier, în timp ce se-ndreptau spre plăcerea lor!
O altă întâlnire foarte interesantă este aceea cu Ionadab, fiul lui Recab. Acesta este un om credincios. Capitolul 35 din Ieremia ne relatează istoria familiei lui. Iehu se laudă cu propriul zel înaintea lui, apoi îl invită să fie prezent la masacrul preoţilor lui Baal. Viclenia folo¬sită nu se poate însă compara deloc cu scena de la Cârmei, care a avut ca rezultat întoarcerea inimilor poporului Israel la Domnul (1 împăraţi 18).

23 Iulie
2 împăraţi 10.28-36; 11.1-3
Considerându-l pe Iehu executor al răzbunării Dom¬nului, ne gândim la împăratul, la Omul viteaz (Hristos) căruia I se adresează Ps. 45: „Tu ai iubit dreptatea şi ai urât răutatea; de aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie, mai presus decât pe tovarăşii Tăi …” (Ps. 45.7; compară cu 2 împ. 9.6). „Şi, victorios în măreţia Ta, înaintează …” (Ps. 45. 4 -comp. cu 2 împ. 9.16). „Dreapta Ta îţi va arăta fapte în¬fricoşătoare. Săgeţile Tale sunt ascuţite… în inima vrăj¬maşilor împăratului” (Ps. 45.4,5 – comp. cu 2 împ.9.24). În consecinţă, tronul îi este conferit nu pentru un timp (ca lui Iehu pentru patru generaţii – v. 30), ci în vecii vecilor (Ps;45.6).
Însă v. 31 subliniază contrastul şi ne învaţă o lecţie serioasă: este posibil să manifestăm un mare zel pentru Dumnezeu, să facem lucruri spectaculoase, care toate pot avea aparenţa credinţei, şi, cu toate acestea, să ne căutăm propriile interese.
Capitolul 11 ne readuce în împărăţia lui Iuda, unde o vedem pe dezgustătoarea Atalia, fiica adevărată a lui Ahab şi a Izabelei, care, pentru a ajunge la coroană, ucide toţi descendenţii de parte bărbătească.

24 Iulie
2 împăraţi 11.4-21
Familia împărătească a lui Israel urmează să fie masacrată în întregime. Cea a lui Iuda are de suferit aceeaşi soartă, cu excepţia unui băieţel ascuns în templu de mătuşa lui, soţia marelui preot (2 Cronici 22.11). În acest timp, odioasa Atalia ocupă pe nedrept tronul lui Iuda.
Timpul actual prezintă o situaţie similară: Isus, după ce a trecut prin moarte (în timp ce Ioas a scăpat de ea), Se află astăzi în Casa Tatălui, exercitându-Şi preoţia ascuns de ochii lumii, dar în prezenţa lui Dumnezeu, pentru ca, în curând, în ziua gloriei Sale, să apară ca adevăratul „Fiu al lui David”. Dar aceia care sunt ai Lui II cunosc şi-L onorează încă de acum ca Adevăratul împărat, aştep-tându-L să apară (Tit 2.13). Ei se află în posesia atât a unui secret preţios, cât şi a unei speranţe binecuvântate, în consecinţă, dominaţia temporară a lui Satan, „Prinţul acestei lumi”, nu trebuie să-i tulbure: el va fi în curând distrus, cum este aici răutăcioasa Atalia. Încoronarea lui Ioas este astfel o imagine a unei scene viitoare, pe care inimile noastre o salută prin credinţă.
Închinarea la Baal este apoi desfiinţată din Iuda, fără ca, pentru aceasta, să fie necesare vicleniile folosite de Iehu.

25 Iulie
2 împăraţi 12.1-16
Moartea lui Iehoiada marchează un punct de cotitură în lunga domnie a lui Ioas. Cartea 2 Cronici ne relatează sfârşitul trist al vieţii lui. Dar aici, până la v. 16, se deru¬lează perioada fericită a domniei lui. Un singur lucru pare să umple inima împăratului: restaurarea casei Domnu¬lui. După domnia lui Solomon, templul se degradase, însă Ioas, crescut în preajma preoţilor, în încăperile în¬vecinate sanctuarului, păstrase un interes profund pentru această casă încă din tinereţe. Totodată avusese prilejul să cunoască fiecare crăpătură a construcţiei.
Cât despre voi, tineri (sau tinere) crescuţi în adevă¬rurile privind Adunarea, puteţi voi spune că Adunarea are un loc important în inima voastră? Fără îndoială că şi voi cunoaşteţi unele „spărturi” ale ei: neînţelegeri, delă¬sare, lipsă de zel, asemănare cu lumea … Oare nu este un serviciu frumos şi de dorit să devenim, ca şi Ioas, „reparatori de spărturi” (Isaia 58.12)? O persoană tânără poate deja să înveţe să facă aceasta. Ce fel de ciment este necesar să folosim cu pricepere în acest scop? Dragostea, bunăvoinţa, îngăduinţa, blândeţea şi inestimabila „le¬gătură a păcii” (Ef. 4.2,3)!

26 Iulie
2 împăraţi 12.17-21; 13.1-9
Hazael, împăratul Siriei, s-a suit împotriva Ierusali¬mului. Dar ce face Ioas, în loc să conteze pe Domnul? El acţionează precum altădată Asa, la sfârşitul domniei, când Baeşa se suise împotriva lui (1 împăraţi 15.17, 18). Abandonând toate obiectele sfinte consacrate de înain¬taşii săi şi de sine însuşi la începutul domniei, el le dă în mâna împăratului Siriei. Vai, cât de mulţi au imitat exem¬plul acestui sărman împărat! La începutul vieţii lor creşti¬ne au făcut cu bucurie sacrificii pentru Domnul. Au con¬sacrat sau au pus deoparte una şi alta, pentru serviciul Domnului. Apoi a intervenit împotrivirea lumii şi, nefiind gata să-i facă faţă prin credinţă, au preferat să arunce totul peste bord. Exact ceea ce dorea şi Vrăjmaşul! De atunci încolo i-a lăsat în pace. Da, dar cu ce preţ!
Viaţa sărmanului Ioas, începută bine, sfârşeşte tragic. Este ucis de propriii slujitori. Amaţia domneşte în locul său, în timp ce, în Israel, Ioahaz îl înlocuieşte pe Iehu. Ioahaz este un împărat rău, dar este deschisă o paranteză (versetele 4-6) în care se manifestă cu strălucire tot harul lui Dumnezeu. Domnul dăruieşte poporului Său un salva¬tor (compară cu Isaia 19.20). Cu cât mai măreţ este însă Mântuitorul de care ne-a făcut parte nouă (Luca 2.11)!

27 Iulie
2 împăraţi 13.10-25
Elisei, al cărui nume semnifică „Mântuire de la Dumnezeu”, rămâne până la sfârşitul îndelungatului său serviciu ca profet al harului. Aici el îi anunţă lui Ioas, noului împărat al lui Israel care-1 vizitează, eliberarea poporului. Unde găsim astăzi harul şi mântuirea, dacă nu la Hristos, Cel care a murit pentru noi?
Ioas, din nefericire, nu este în stare să profite în întregime de harul care i-a fost oferit. Îi lipseşte credinţa. Nu suntem şi noi adesea ca el? Dumnezeu are la înde¬mână binecuvântări bogate. El este gata să ni le dea. Dar noi I le cerem cu timiditate, ca şi cum ar fi sărac sau ca şi cum n-ar dori să le toarne din belşug peste noi. Faptul acesta semnifică o cunoaştere slabă a Tatălui nostru. Limitele nu vin niciodată de la El, ci de la lipsa noastră de credinţă. „Nu aveţi, pentru că nu cereţi” (Iacov 4.2).
Elisei moare, dar chiar moartea lui devine o sursă de viaţă pentru alţii. Astfel, chiar în mormânt, acest profet deosebit rămâne un simbol al lui Hristos (vezi Matei 27.52).
Sfârşitul capitolului ne arată că Domnul, forţat să-Şi disciplineze poporul, este în acelaşi timp mişcat, simţind o compasiune divină pentru ei (Mica 7.18, 19).

28 Iulie
2 împăraţi 14.1-16
Amaţia, fiul lui Ioas, urcă pe tronul lui Iuda în acelaşi timp în care Ioas, fiul lui Ioahaz, ocupă tronul lui Israel. Remarcăm încă o dată buna influenţă a unei mame din poporul lui Dumnezeu (v.2).
Despre noul împărat se spun lucruri bune; este amintită în special preocuparea lui de a asculta de Cuvântul lui Dumnezeu (v.6; vezi Deuteronom 24.16). „Dar nu ca David, tatăl său”, se spune în v.3, făcându-se apel la exem¬plul împăratului preaiubit.
Etalonul la care se raportează cel credincios este întotdeauna Isus, Modelul desăvârşit. Aşa cum suntem îndemnaţi în prima epistolă a lui Ioan, trebuie să ne reîntoarcem la „ce era de la început”. Acestea sunt primele cuvinte ale epistolei. Şi care sunt ultimele ei cuvinte? „ Copilaşilor, păziţi-vă de idoli”. Cartea 2 Cro¬nici (25.14) ne spune că Amaţia, după victoria sa asupra edomiţilor, îşi stabileşte idolii acestora ca dumnezei. Câtă nerecunoştinţa faţă de Domnul care-i dăduse victoria asupra acestui popor! Înfrângerea usturătoare suferită de Amaţia înaintea lui Ioas, împăratul lui Israel, este tocmai consecinţa acestei idolatrii şi a orgoliului pe care Ioas însuşi i-1 identifică (v.10). Dacă ne atribuim nouă înşine meritul de a fi victorioşi, Dumnezeu va permite să pierdem bătălia următoare, ca să ne înveţe să nu contăm pe nimeni, decât pe El.

29 Iulie
2 împăraţi 14.17-29
Nu se spune nimic despre ultimii cincisprezece ani ai vieţii lui Amaţia. Ani pierduţi! Nimic nu merită să fíe menţionat de către Dumnezeu! Oare nu există astfel de perioade şi în propriile noastre vieţi? Ca şi tatăl său Ioas, Amaţia moare de o moarte violentă – sfârşit trist pentru omul care „s-a abătut de la a-L urma pe Domnul” (2 Cronici 25.27)! Fiul său, Azaria (în altă parte numit Ozia, vezi 2 Cronici 26.1), i-a urmat la tron la vârsta de şaisprezece ani, în timp ce în Israel se desfăşoară lunga domnie a celui de-al treilea descendent al lui Iehu: Ieroboam II. Ultimul, asemenea predecesorilor, păstrează ataşamentul faţă de viţelul de aur al lui Ieroboam I. Totuşi, în îndurarea Lui, Dumnezeu continuă să-Şi salveze poporul, chiar prin intermediul acestui împărat rău. Câtă răbdare şi ce mişcătoare sunt pentru inimi cuvintele: ..Domnul nu zisese că va şterge de sub ceruri numele lui Israel” (v.27; cap. 13.23). Dumnezeu, constrâns să acţio¬neze prin judecată, Se grăbeşte să folosească orice posibili¬tate a harului pe care legământul dreptăţii Sale I-1 permite.
El continuă să trimită profeţi în timpul acestei domnii: pe Osea, pe Amos şi pe lona, care este menţionat aici (v.25). Dumnezeu înmulţeşte avertismentele. În epistola către Evrei ne spune că „a vorbit odinioară în multe rânduri şi în multe feluri părinţilor prin profeţi”. Dar acum nouă ne-a vorbit în Fiul Său (Evrei 1.1,2).

30 Iulie
2 împăraţi 15.1-22
Azaria (sau Ozia), despre care 2 Cronici 26 ne oferă informaţii detaliate, a sfârşit trist, după o domnie de cincizeci şi doi de ani. Avusese un început bun. La fel se întâmplase mai înainte şi cu tatăl şi cu bunicul său. Să ne amintim că un început bun în viaţa creştină nu ne garan¬tează o viaţă fericită până la sfârşit. Să nu ne sprijinim niciodată pe credincioşia noastră trecută sau prezentă, ci pe Domnul, care singur poate să ne păzească de orice cădere (Iuda 24).
In timpul acestei vieţi lungi a lui Azaria, la tronul lui Israel urcă, rând pe rând, Zaharia (al patrulea şi ultimul descendent al lui Iehu), apoi Şalum, Menahem, Pecahia şi Pecah. „A făcut ce este rău, … nu s-a depărtat de păcatele lui Ieroboam …” constituie refrenul trist care rezumă aceste domnii succesive. Este puţin important cât a reţi¬nut istoria lumii despre ei; ceea ce contează pentru întrea¬ga viaţă a unui om, inclusiv pentru a mea şi a ta, este aprecierea divină. „Şi-au pus împăraţi, dar nu prin Mine” (Osea 8.4). Este un fapt solemn să vedem, în această perioadă finală a istoriei împărăţiei lui Israel, cum Domnul, obosit de atâta necredincioşie, îşi abandonează poporul, lăsându-1 singur (Osea 4.17).

31 Iulie
2 împăraţi 15.23-38
Toate avertismentele lui Dumnezeu, incluzând tăcerea Lui, au fost zadarnice pentru a trezi conştiinţa poporului Său. În cele din urmă soseşte ceasul când actul final de disciplină trebuie adus la îndeplinire, ceea ce implică acum împrăştierea lor printre naţiuni. Aceasta a fost pe¬deapsa extremă, preconizată încă de la începutul istoriei lui Israel (Levitic 26.33; Deut. 28.64), întârziată timp de secole datorită răbdării divine. Putem să ne gândim la cât de mult a costat această decizie pentru ininra lui Dum¬nezeu. El îl scosese pe acest popor din Egipt. îi adunase, îi pusese deoparte şi-i condusese într-o ţară bună. Şi, iată, acum trebuie să-Şi contramandeze lucrarea şi să-1 pună pe acest popor demn de plâns din nou sub jugul din care-i scosese (Ier. 45.4). Dar, ca o ultimă resursă a harului, deportarea nu primeşte încă începerea executării. Este încă loc pentru pocăinţă.
Să remarcăm că printre primele victime figurează locuitorii Galaadului. Numeri 32 a relatat opţiunea dezas¬truoasă a celor două seminţii şi jumătate, care se aşeza¬seră dincolo de Iordan din cauza intereselor lor mate¬riale. Descendenţii lor seceră acum consecinţele tragice ale acelui fapt.
În Iuda împărătesc succesiv credinciosul Iotam, apoi fiul său, Ahaz, care este, prin contrast, unul dintre cei mai răi împăraţi.